Muma Pădurii nu fumează. Nici eu nu mai fumez. Că era să dau colţul în faţă la Episcopie. Eram înfundat cu nicotină şi şperlă mai ceva decât hornul sobei din odaia sărmanei bunica Elena, văduvă aproape toată viaţa. Nu ştiu dacă-i bine că nu mai fumez. Nu ştiu dacă-i bine că m-am apucat de lăsat brusc, exact când am fost legat de un monitor la Urgenţele lui Andrei, iar medicul, cu ţigareta-n gură, mi-a huruit la ureche: „Hodorogule, vezi linia de pe ecran? Dacă se îndreaptă, gata, ai tulit-o! Bagă la scăfârlie! După cum arată zigzagul din cardiograf, eşti cu-n picior în groapă şi cu unul scrântit! Nu vreau să te spăimânt, nu vreau să te vâr în lichituri, însă inima ta-i ostenită şi prăfuită ca un letopiseţ! Eu am să mă străduiesc să-ţi rămână strâmbă linia vieţii, că aşa i se spune! Hai, fă nani, că nu facem nici o brânză dacă stai cu ochii beliţi la scula asta isteaţă şi indiferentă! Pricepi?”... Cum mama zmeilor să nu pricep? Doamne, ce liniştitor mi-a vorbit nenea doctoru-n cord! A intrat în carcasa mea o panică mai mare decât batoza proletară din zestrea ceapeului trecut!... Şi uite-aşa am zvârlit ţigările! Şi chiar o admir pe Şefa Pădurii că nu trage mahorcă! Numai Tonitza fumează de... stinge! Treaba lui! Văd că nu fumează normal, adică să pufăie alene ca un amator! Văd că înghite fumul până la genunchi, până la călcâie... şi-l dă afară purificat, prin toate găurile anatomiei sale costelive!... Dinspre Muma, straniu şi cutremurător, auzim: „Printre negurile-mi dese,/ parc-un zâmbet mi-adusese,/ cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi răscolitor./ Şi-am vorbit: ţi-e creasta cheală,/ totuşi intri cu-ndrăzneală,/ corb bătrân, strigoi de smoală/ dintr-al nopţii-adânc sobor!/ care ţi-e regalul nume/ dat de-al Iadului sobor?/ Spuse Corbul: Nevermore!”... Tudor scapă chiştocul dintre degete. După povestea colosală cu medicul grijuliu şi cu cardiograful, hop şi strofa asta din Edgar Allan Poe! Aşa, pentru ca să se simtă din plin atmosfera de Cenaclu lângă Poiana Vântului! Aşa, pentru ca să nu ni se mai pară niciodată că Niciodată nu există!... Sigur că da! Aerul răcoros al nopţii umblă printre tufişuri şi printre arbori! Foşneşte! Fâlfâie! Parcă-i viu! Parcă-i însuşi Viul! Viul din Corb! Viul din Anghel! Viul din Nevermore! Şi parcă mii şi mii de siluete ale prietenilor şi ale duşmanilor şi ale adversarilor şi ale tuturor indiferenţilor acestei lumi se apropie să asculte şi să participe la ceastă Robotă şi la ceastă Revelaţie, deopotrivă! Îl văd până şi pe paznicul cel care i-a crăpat creierul lui Vasile Anghel! Şi pe cei care m-au urmărit cu topoarele, demult, în seara şi-n noaptea Aceea, când am auzit glas adânc de Silvan rostind cea mai frumoasă Poezie din Zodia Fecioarei! Pe asta mă roagă Maica Pădurii s-o recit în deschiderea Cenaclului ad-hoc!... Stai s-auzi!
Două zile de umblare pe urmele paşilor pierduţi (IX) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
