Hodorogul de la Tirighina nu-i alt ceva (alt cineva) decât un fel de replică vie, ne/reuşită şi ne/autorizată a Gânditorului de la Hamangia. Acesta din urmă-i o ceramică despre care ştie tot gălăţeanul unde a fost descoperită şi cu se ocupă. Cel dintâi va să fie ceramică într-un viitor ne/sigur, chiar dacă nu va rămâne să fie „săpat” în coasta castrului de lângă Bărboşi. Deocamdată, pentru că nu are şi nu vrea să aibă încotro, (se) ocupă cu „Divina Tragedia” şi cu „Nec Plus Ultra”, circulă cu autobuzul, cu tramvaiul şi per pedes, se hrăneşte cu floare de salcâm şi dumitriţe, bea apă controversată şi re/vărsată de când ţâncul pământului...şi, nolens-volens, suportă, cum şi fiecare dumneavoastră, sconcsul din troleibuz ori din alte încăperi/cuptoare mobile pe străzile Noului Galaţi. Sconcsul de mai sus nu-i animalul mărunţel şi puturos american, rudă cu dihorul nostru cel de toate zilele, ci un individ cu şlapi, cu chiloţi şi tricou doldora de inscripţii demente, cu tunsoare stil pupăză, duhnind pro/fund a nicotină şi a rachiu de la „ruşi”...şi care ţine-ntre picioare o traistă uriaşă cu peşte „proaspăt” împuţit, de-ţi sugrumă inspiraţia, mai ales că, în ambientul organizat/menţinut expres la plus patruzeci de grade, formează caracteristici similare cu cele dintr-o sală de disecţii, singura şansă de a scăpa „mai” viu din ceastă atmosferă fiind părăsirea urgentă a locului sau folosirea măştii de gaze, un vital simbol al descompunerii naţionale. Nu? Şi nu ştiu cum de m-am nimerit chiar lângă ipochimenul cu hoit în formă de peşte! Şi nu ştiu ce fel de conexiuni, ce fel de sinapse funcţionează-n cutiuţa omului cu putoare la purtător, de s-a suit în autobuz!...Şi ce aglomeraţie! Şi ce climă! Şi ce căldură sufletească iese din jurul dezaprobator faţă de nesimţirea „sapiensului” cu caras!...Îndrăznesc să-i spun frumos, delicat, sugestiv: „Domnule, chiar nu realizaţi că sunteţi penibil, că bunul simţ ar fi trebuit să vă reţină la urcare, că ceea ce faceţi se numeşte genocid?”...Gherţoiul mustăcios mă perforează cu doi ochi congestionaţi şi cu-n „surâs” purgativ, or cu proprietăţi de furazolidonă, la nevoie, şi-mi scrâşneşte persuasiv, apocaliptic, „liniştitor”: „Ce vrei, bă? Mergi pe jos, dacă nu suporţi mirosul de caras! Vezi că te-aştept la capăt, hodorogule! Şi ai grijă, că te tund cât ai zice...peşte!”...Desigur, nu intenţionez să „filozofez” la capăt, cu „democratul” ostil! Şi nici nu mă mai întreb unde-i opinia publică! Şi nici nu vreau să-i mai cataloghez critic pe cei care ţin partea unei astfel de nesimţiri! Cobor la Păpădie şi plec în Colo! E mai bine! Şi-mi aduc aminte de Santiago, personajul care a prins cel mai mare peşte, dar nu s-a suit în autobuz! Şi i-a adus şi Premiul Nobel lui Hemingway! Nu?
Hodorogul de la Tirighina şi sconcsul din autobuz Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
