Sigur că da!... E chiar Panait Căpăţână, cel mai spilcuit poet dintre gălăţeni, cel mai degrabă desfăşurător/înfăşurător de Metafore pe secundă, pe metru pătrat, pe metru cub, pe cap de pasăre, pe cap de locuitor! Pus la patru ace, văcsuit şi netezit, cu aer pembe, cu mustaţă de scriitor damnat... şi cu ochii în lacrimi! Nu-l întrebăm cum, de ce, de unde, până unde, încotro...! Se aşează lângă fereastră, îşi aprinde o ţigară Carpaţi şi începe să asculte „Premiul Nobel”!... Parcă nu-i el! Parcă-i absent! Parcă are ceva pe suflet, pe gând! Cum stă-n lumina difuză şi belalie a toamnei strecurate prin geam, seamănă cu Arthur Rimbaud... ori, mai degrabă, cu Francois Villon! Parcă are ceva important de transmis, însă nu vrea să întrerupă lectura lui Avram! Bineînţeles, îşi toarnă (şi el) vin într-o ulcică din „arsenalul” literar al gazdei! Domnişoara Trăncăneală îl ştie pe Panait! Nu ştiu când şi ce împrejurări s-au cunoscut, dar nu mă interesează câtuşi de puţin!... Ion Avram termină povestea cu Ilie Mureşan! E rândul lui Căpăţână să recite din frumoasele sale poeme! Da... el recită! Le ştie pe dinafară, pe toate! Şi nu numai pe ale lui! De pildă, ştie toate „Scrisorile” lui Mihai Eminescu, fără poticnire, fără greşeală! Ştie jumătate din Ştefan Augustin Doinaş! Jumătate din Adrian Păunescu! Tot Dimitrie Stelaru! Tot Nicolae Labiş! Şi recită limpede, elegant, cu tot respectul pentru autor! Dar şi pentru sine! Şi astfel auzim printre mari şi mici şi multe şi delicate... desene de fum: „ce mai aştept... sunt singur şi încă n-am ascuns/ angelica mea crimă comisă mai devreme/ cu iederă se-mbracă incertul din apus/ şi-mi caută iertarea la margini de poeme!// ce pot să fac... e simplu mi s-a-ntâmplat să fiu/... (ratase mama un banal avort).../ oglinzile striate multiplicau târziu/ iubirea contactată într-un deceniu mort!// durerea nu înseamnă decât un obicei/ de-a încerca să afli ce ar putea fi raiul/ în rest priveam absent biserici şi femei/ când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul!// de când pe piept am muguri de sălcii nu mai ştiu/ sau care este drumul pe care-i dat să trec/ spre tine-i prea devreme spre moarte-i prea târziu/ şi drumul nu-i nici sigur şi versul nu-i întreg!//... Da, sigur că da! Frumos şi trist! Trist şi adevărat! Nimic în mişcare! Tot în zadar!... Poetul îşi şterge o lacrimă! În amintirea celei pe care i-a călcat-o tramvaiul!... cred eu. Prozatorul tace! Marghioala stinge chiştocul şi zice că-s douăsprezece ceasuri! Şi întreabă dacă cineva dintre noi mai are ceva de citit, de adăugat...!... Panait Căpăţână rosteşte încet, cu tremurare în glas şi tulburător: „Fraţilor, în urmă cu trei ore şi patruzeci de minute... s-a scufundat pachebotul Mogoşoaia!”... Ce linişte, Dumnezeule! Ce linişte ai pogorât în odaia prietenului meu!... (Stai să vezi şi să auzi!)...
Ultima noapte cu amanta din Cotul Pisicii (IV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
