Nu ne vine să credem că poetul Panait Căpăţână nu glumeşte! Mai ales că acest Villon de Galaţi e arhicunoscut ca mare şugubăţ în urbe! Coţcăriile sale i-au adus multe necazuri, multe afurisenii, dar i-a şi desenat/manuscris o fină aură de erou fără portofoliu! Mai ales când l-a „dat” mort pe zoo/sanitarul (şi pictorul) Caraghin, a strâns o mare sumă de lei de la colegii/cunoscuţii/prietenii acestuia şi i-a băut împreună cu „mortul” aflat în... concediu! Însă, de data asta, nu avem încotro, trebuie să-i dăm crezare, mai ales că lăcrămează, mai ales că a avut şi el, zice, foarte mulţi amici printre victimele sinistrului accident naval... mai ales că ne uităm pe geam şi vedem o droaie de oameni tăcuţi, ţinându-se cu mâinile de cap, îndreptându-se în grupuri spre malul Dunării, spre locul catastrofei! Iar domnişoara Marghioala râde! Râde sincopat, isteric! Năuciţi, ne uităm unul la altul... şi tare am mai vrea ca poetul să fi minţit şi de data asta! Dar nu! De data asta a spus adevărul!... De ce hohoteşte fătuca? Păi, cum să nu dai în dambla când vezi cum ai „ratat” o moarte îngrozitoare?... O auzim: „Poezia m-a salvat de la înec! Citiţi şi spuneţi-mi poezii! Dar vreau versuri mai vesele! Ştiu că şi din astea aţi scris!”... Şi în roagă pe Panait să ne recite o parodie! Una după Ion Minulescu! După „Celei care minte”! Şi ascultăm „Celei care bate”: „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine,/ dar fiindcă eşti aşa nervoasă,/ am să te iert,/ că nu-i a bine,/ văd făcăleţul de pe masă!// În cinstea ta,/ cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,/ n-am nici o coastă sănătoasă,/ în mân-am tijă de argint,/ în păr mi-ai presărat o ploaie/ de sticlă verde/ şi-n priviri/ mi-ai strecurat o vânătaie/ să ai şi tu ce să admiri!// Spuneai că s-a umplut paharul.../ când veneam/ seara/ de la meci.../ să mă însor cu Cămătaru/ şi să te las cântând să pleci!// Dar, iată, bate miezul nopţii,/ e ora când amanţi,/ alt-dată,/ plecau în goană de la tine/ şi-mi mai furau câte-o cravată!// Deci, vino, vino şi desprinde-mi/ din mână mătura, făraşul,/ căci iarăşi îmi găseşti o vină/ dacă se arde papricaşul!// Şi spune-mi,/ dintre câţi avură/ norocul să îi ai de soţi,/ câţi au murit?/ există vrunul ce-a rezistat pân-la divorţ?...// Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine,/ dar fiindcă mi-i atât de frică,/ am să te iert/ şi, de-mi dai voie,/ am să mă mut la o amică!// Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate/ de palme, ghionţi sau chiar vreun pumn.../ mai bine rufe nespălate/ şi o bucată de săpun!// Şi-aşa tăcut, să nu te supăr,/ doar gândul ăsta-mi dă fiori,/ să-ncep spălatu-n miez de noapte,/ şi să-l sfârşesc mâine,/ în zori!”... (Stai să vezi şi să auzi!)...
Ultima noapte cu amanta din Cotul Pisicii (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
