Îl vezi în fiecare zi. De trei ori pe zi. De o mie de ori pe zi. Nu ai cum să-l eviţi. Vrei să-l ocoleşti, dar nu poţi. Că-i peste tot. Ca un partid. Ca o adunătură. Ca o piază rea. În găseşti chiar şi unde te aştepţi mai puţin. Şi în oraşe. Şi în sate. I se aude zgomotul de la mare distanţă. Acest soi de vibraţie trece prin pereţi. Trece şi prin căşti/dopuri antifonice. Te căpiază. Şi, când îl observi câtă pasiune pune în ceea ce ştie să facă cel mai bine, îţi vine să pleci, să fugi, să te rogi, să nu ţi-l mai scoată nimeni în cale. Ceea ce face acest fel de domn reprezintă una dintre cele mai urâte îndeletniciri/apucături terestre. Ţi se apleacă numai când îl auzi câtă vlagă pune la bătaie pentru trista-i lucrare, d-apoi să-l mai şi vezi! Şi nu ai cum să nu-l vezi. Şi nici nu poţi să-l atenţionezi. Devine furios şi te măscăreşte violent, dacă-l tragi de morală. Pe trei asemenea specimene – nişte puştani de clasa a III-a, a IV-a – le-am observat în troleul 104, iar alde tigoare, în loc să-mi prezinte scuze, m-au făcut albie de porci, încât m-am crucit ce le poate ieşi pe cavitatea pe care o foloseau cu mare eficacitate şi persuasiune în balcanica lor ocupaţie. Ca nişte profesionişti ai mizeriei. Ca nişte doctori în scârbă. Ca nişte aşi ai decadenţei şi degradării omeneşti. Ca nişte măgădăi pentru care etica nu există. Ca nişte neruşinaţi pentru care ordinea publică şi respectul sunt numai noţiuni de dicţionar. Pe unul dintre aceştia, cu câteva zile în urmă, în staţia din faţa Spitalului Judeţean, am încercat să-l dojenesc, însă dumnealui m-a scuipat exact în irisuri şi a fugit lăsând în urmă, către mine, o ploaie de înjurături şi alte substantive contondente. Opinia publică? Zero! Atitudinea cetăţenilor care mai ţin, totuşi, la Onoarea Cetăţii, e devenit zerovalentă! (Îmi) pun şi eu o întrebare legitimă: cum să fiu poliţist, doamnelor şi domnilor, să trec pe lângă astfel de şmecheri cu capul gol, dar cu glugă, şi să nu-mi manifest prerogativele? Cum să fiu un Om Respectabil, doamnelor şi domnilor, şi să nu mă pronunţ în astfel de cazuri? Pe lângă alte şi alte carenţe ale autorităţii de stat, dar şi ale autorităţii bunului simţ, şi acest nărav determină pasul înapoi al celor care ar vrea să vină şi să scoată oraşul din indolenţa generală. Nu?
Acest ipochimen nu poate fi altceva/altcineva decât un sărmănel gunoi cosmic. Un nesimţit, adicătelea. Un impertinent continuu, care sparge/mănâncă seminţe de bostan/răsărită, dar scuipă cojile şi saliva implicită unde vor masticatorii şi molarii săi: pe trotuar, în autobuz, în lift, în staţia de tramvai, în sala de spectacole, în cimitir, în faţa iubitei, mamei, soţiei, bisericii, steagului...a vieţii şi morţii! Urât obicei, domnilor! Urât! Nu?
