De atâta vreme-ncoace,/ sunt cu mersul pe târâre
şi cu gândul pe-o tânjală/ şi cu sufletul în bernă...!...
Şi-l tot văd pe Sarsailă/ cum încearcă să mă vâre
într-un timp al decadenţei,/ ca pe-un bou într-o lucernă,
ca pe-o mâţă-n sacul celui/ mincinos şi prost şi-n stare
s-o desfidă chiar pe mă-sa,/ chiar să-i profaneze crucea...
însă domnul Michiduţă/ e-un meschin şi habar n-are
că discipolul său stoic/ e un mizerabil Mucea!
Amândoi sunt nişte loaze,/ n-au nici bacalaureatul,
n-au habar să sunt un zimbru/ carnivor, nu pot pricepe
ce pericol îşi asumă/ când sponsorizează iadul
şi mi-l desfăşoară-n viaţă,/ zilnic, fără să mă-ntrebe...
n-au habar că-i pot surprinde/ mintenaş, c-o re-muşcare
sau cu-n corn înfipt în carnea/ lor păgână şi urâtă...
ei atâta ştiu, tălâmbii:/ să îmi sufle-n lumânare,
să-mi ia dangătul din clopot,/ să mă scuipe şi să râdă!
Ricanează şi înjură-n/ ritmuri lungi, catastrofale...
cică sunt moderni la vorbă,/ la veşminte şi la freză...
cică tot li se cuvine.../ dar nu ştiu: al, a, ai, ale
cui s-aceste singular(uri)/ şi plural(uri) (?)...paranteză!...
Şi deschid o paranteză/... una mică deocamdată:
ia duceţi-vă la Tata!.../ chiar acuma vă aşteaptă!...
aţi uitat ceva pe-acolo.../ de-asta (nu) e (s)(cum)pătată
viaţa dumneavoastră-greaţă/ în vorbire şi în faptă!
Mai deschid o paranteză/... una mare, să încapă
tot ce a rămas în urmă,/ tot ce alde michiduţă
ş-alde sarsailă, Tată,/ n-au avut... cât mai degrabă,
dă-le pentru-a vrea simţire-n/ timpul-spaţiul tărtăcuţă!
Înc-o paranteză, Tată/... una multă, acoladă...
să priceapă ceşti ispravnici/ că Aceasta nu e Aia,
c-or să piardă cum (ne)toţii,/ dacă-mi trec prin alidadă
ochiul Sfinxului... în jocul/ cest stupid de-a puia-gaia!...
Aşadar, zadarnic speră/ ceşti doi domni c-or să mă facă
nu ştiu ce şi cum... dau sfară/ lungă, straşnică, eternă:
sunt un carnivor feeric,/ fără „poate”, „dar” şi „dacă”!...
Ei sunt erbivori, sărmanii.../ şi-or să crape de lucernă!
