Gata...mă ridic de la Masa de Adio şi plec spre salcâmul salvator! Şi, după vreo câteva minute, nea Ion Emil Batog aude un zgomot asemănător cu acela al unei greutăţi cate atinge pământul în cădere! Mai mult bucuros decât surprins, eforul se apropie de locul faptei şi constată că sunt viu şi nevătămat! În ciuda grosimii, creanga se rupsese, astfel determinându-mă să nu mă pot ţine de cuvânt şi să nu mai par serios în tentativa mea sinucigaşă pentru o cauză nobilă cum e pierderea unui pariu, fie el şi banal!...Oare de ce zâmbeşte epitropul? Oare o fi bucuros că am scăpat? Oricum, mai am două încercări! Una – mâine! Şi, dacă o ratez şi pe a doua, urmează încă una, ultima – poimâine!...Şi, totuşi, oare de ce zâmbeşte epitropul? Oare ce ştie el, dar nu ştiu eu? Zice: „Nea Ioane, sigur ai mâncat şi ai băut prea multă agheasmă...şi de-aia s-a rupt ditamai creanga!”...Şi râde! Oare de ce râde?...Sigur că da! A doua zi, ratez şi a doua încercare! Creanga dinspre sud cedează foarte uşor! Şi doar nu am mai mâncat ca-n prima zi! A treia zi, se rupe şi creanga de vişin dinspre răsărit! Nea Ion Emil Batog se tăvăleşte de râs pe dinăuntru şi pe dinafară! Oare de ce? Oare ce ştie el, însă eu nu ştiu? Minune nu-i, că doar am pregătit totul cu atâta minuţiozitate! Şi nu-s vreun sfânt! Vorba aia: am păcătuit cu duiumul, am pierdut toate pariurile cu Viaţa...şi nu pot crede că Cel de Sus mi-a dezbârnat cele trei crengi doar aşa, ca să salveze un păcătos şi un naiv şi un mare admirator al Morilor de Vânt! Nu?
La câteva zile după aceste păţanii/fenomene inexplicabile, epitropul mă invită la o agheasmă trasă de două ori, taman lângă ne/vinovatul palmier! Eu îi spun că-s un mare nenorocos! Nu-s în stare nici să-mi respect cuvântul, darămite să câştig la nu ştiu câte din nu ştiu câte! De fapt, am jucat (de sute de ori) chiar şi la cinci din şase, şi tot n-am câştigat măcar o dată! Iar el îmi spune să nu gândesc astfel, să nu-l mânii pe Dumnezeu, să nu mai fiu supărat de nereuşită, să nu mai tulbur energiile negative, să nu mă mai umplu cu-ncornoraţi! Şi-mi zice foarte-foarte calm: „Mâine, când cucul din zarzăr va cânta de şaptesprezece ori, înainte de a începe Vecernia, să vii la mine! Am să-ţi spun un secret! Şi n-ai să mai gândeşti astfel, n-ai să mai spui niciodată că n-ai avut şi nu ai noroc! Te rog din suflet să faci tot posibilul şi să nu lipseşti! Ai să te cruceşti! Pe cuvântul meu de onoare! Pe salcâmul meu de onoare! Pe vişinul meu de onoare! Da?”...(Stai să vezi!)...
