Pe strada Caragiale, la numărul 13 a/bis, într-o casă veche şi arătoasă... [zidită exact când Barbu Nemţeanu zicea „Galaţi, oraş cumplit de negustori,/ la tine stă poetul ca-n Sodoma!/ el seamănă cu trudă mândre flori,/ tu nu le poţi simţi însă aroma;/ copiii tăi ţin ochii-n jos mereu,/ ei nu cunosc nici cerul urbei tale!/ spre altă cale-i cheamă cântul meu,/ dar gândul lor le-arată altă cale!// Veniţii din Canan şi din Corint,/ Bizanţ şi Anatal, cu crezuri multe:/ d-un singur zeu acuma ştiu s-asculte,/ de-un zeu turnat din aur şi argint!// Copiii tăi, în târgul plin de zvon,/ au capul înţelept şi plin de grâne:/ ei poartă-n suflet chipul lui Mammon,/ şi nu mai pot să-ncapă zmei şi zâne!// De-argint luceşte Dunărea, dar ei/ cetăţi plutinde-nşiră pân-departe,/ că luna, ca să-şi vadă chipul ei,/ oglindă cată-n van printre catarte!// O, teme-te, oraş nelegiuit,/ de-a Dunării cumplită răzbunare!/ în curgerea de val spre răsărit,/ va duce despre tine veşti amare!// Va spune că ţi-i sufletul vândut,/ pe fiii cei mai buni că-i dai uitării!/ pe fiii tăi ce-n vremi ar fi putut/ să ducă fala ta în largul zării!// Vlăstarul tău că-şi plânge-nstrăinat,/ de alt pământ, sub alte stele, plânsul;/ trecea pe uliţi, trist, nemângâiat;/ şi-ai tăi treceau streini pe lângă dânsul!// Amar va fi cuvântul ce-o vesti/ că Dunărea-şi răzbună prigonitul!/ va duce zvon cumplit spre miazăzi/ şi hulă-ţi va trimite răsăritul!// Îţi va striga că n-ai jertfit nimic/ pe-altarul sfânt al artelor sublime,/ că laşi un nume trist şi de nimic,/ rostit cu scârbă de viitorime!// Îţi va striga că mulţii tăi arginţi/ pecetluiesc micimea ta avară!/ vei plânge-atunci cu lacrime fierbinţi,/ încovoiat sub veşnică ocară!// Iar dacă ceru-n cei din urmă zori,/ de flăcări te-o cruţa şi de cutremur - / gândeşte-te, oraş de negustori,/ e fiindc-ai găzduit un bard pe vremuri!”]//... locuieşte tovarăşul Costică Cicoare! Acesta-i singur ca un număr de pantof, ca un număr de telefon, ca un număr de autobuz, ca un vultur, ca un strigoi, ca un cuc! Ori, mai bine-zis, singur ca un mort! Că-n ceastă Lume, aflată-n continuă Rătăcire spre Nicăieri, nimic nu-i mai singur ca un mort! Nu?... Cicoare nu mai are pe nimeni! Odraslele sale, zece băieţi şi zece fete, au părăsit oraşul nenorocit de hahalere politice contemporane, adică oraşul Galaţi, despre care tocmai aţi văzut, dacă nu ştiaţi, cum s-a pronunţat, pe bună dreptate, Barbu Nemţeanu! Nevastă-sa, Smaranda Cicoare, a murit de inimă rea tare, după plecarea copiilor în Patrii mai bune! ... (Stai aşa!)...
Epistoliile lui Costică Cicoare către Marghioala Mânătarcă (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
