Ia spune-mi, Marghioală de-o viaţă, îţi place această epistolie scrisă şi îngânată în acelaşi timp? Nu-i aşa că am dreptate? Nu-i aşa că Naşterea-i unul dintre cele mai frumoase blesteme ale Firii Universale? Nu-i aşa că şi Moartea-i o componentă indispensabilă a cestei Firi? Şi ştii foarte bine, binevenito, că la fiecare naştere omenească se naşte şi o Steauă, nu? Tu de când nu te-ai mai uitat la Steaua ta? În ce fază se află? Se încadrează în viteza de răsărire şi de apunere din „La steaua...” lui Eminescu?...Uite, hai să-ţi arăt chiar acu, pentru că-i senin exact ca-n noaptea-n care s-a scufundat Titanicul, să vezi steaua lui Ceauşescu, steaua lui Stalin, steaua lui Hitler, steaua lui Einstein, steaua lui Eminescu, dar şi a doamne Micle, steaua lui Pavarotti, dar şi a Mariei Tănase...! Vezi că nu au dispărut? Vezi că încă-şi cer dreptul la strălucire? Oare legiuitorii şi guvernanţii contemporani nouă, ce fel de stele au? Că doar şi ei au fost fătaţi cu ele-n spate, nu? Hai să ne uităm mai bine! Oare nu cumva le-au picat stelele-n ogradă şi-n farfurie când am strigat „Jos Guvernul”?...Oare se poate mai Jos de atât? Adică mai Josnic, vreau să zic!...Şi, te rog foarte mult, uită-te şi în Urmă! Vezi stelele noastre...[mititelele de ele, frumuşelele de ele, drăgostitele de ele, luminoasele de ele (a mea şi a ta, adicătelea)]...cum stau la taifas, Acolo, aşa, cum stăm şi noi, Aici şi Acum, Înainte?...Sigur că le vezi! Cum să nu le vezi? Că doar sunt cele mai importante din partea de Nord a Moldovei de Sud! Cred că trebuie să le încondeiez îngânându-le, să le îngân încondeindu-le! Şi tu să auzi!...Cicoare scoate Catastiful Nemuririi şi călimara şi condeiul...şi-şi continuă Descântarea!
„a fost (odată) perpendiculară!/ acum e ostenită şi străină!/ şi tot mai înclinată şi amară,/ închide-n ochi o flacără puţină!/ şontâc-şontâc, se duce să apună/ încet, frumos, tăcând, ultima oară!.../ şi toţi întunecaţii or să spună:/ ducă-se naibii, că a fost o chioară!/ a fost a lui, a celui care ştie/ ce pui în beznă ca să faci lumină,/ ce pui în ou, ce pui în păpădie.../ ce pui să n-aibă nimeni nici o vină!.../ a fost a celui cu arcade sparte/ când a cerut celui de Jos tăcere,/ a celui plin de viaţă şi de moarte/ când a cerut celui de Sus vedere/ până acolo, unde Unu arde/ pentru cei toţi şi cei ne-toţi din toate,/ toţi cei suiţi şi coborâţi din Carte/ într-o mulţime de Singurătate!.../ mă lasă fără ziuă, fără seară... şi ştiu şi cred şi simt că nu mai vine.../ mă uit în urmă: perpendiculară,/ arde încet şi se ascunde-n Sine!”...(Stai să vezi!)
