Onorabila şi venerabila Marghioala, ca să fie-n ton cu onorabilul şi venerabilul Cicoare, îşi face trei semne de cruce şi strigă şi ea...şoptit: „Jos Guvernul!”...Şi, desigur, după cum aţi cetit în ziarul/rubrica de ieri, Palatul Victoriei împotriva noastră a rămas în picioare, în pofida cestor strigăte la Cer, adicătelea...în Van! Apoi, Costică scoate călimara şi condeiul din sertarul scrinului negru şi începe să scrie-n catastif, de faţă cu tovarăşa Mânătarcă! Scrie încet, cursiv, atent, să nu facă vro greşeală! Scrie şi-şi îngână scriitura! „Dragă Marghioală, te rog din tot sufletul meu înţepenit în Candoare, şi din tot fizicul meu tulburat de această re/găsire ne/aşteptată, şi cu nici o rezervă de sinceritate, îngăduie-mi să-ţi spun bine-ai venit, să-ţi declar supuşenie şi credinţă până la moarte şi chiar până mai încolo! De foarte multe ori, în tot de-a lungul şi în tot de-a latul timpului în care am fost despărţiţi de soartă, am strigat *Jos Dragostea*, *Jos Fidelitatea*...însă structura mea direct proporţională cu Statornicia nu a putut să-mi sfărâme şi să-mi anuleze sentimentele cristalizate Atunci, deşi, sporadic, am fost foarte furios şi chiar te-am urât ca pe-un Guvern, ca pe-o Amăgire, ca pe-o Minciună, ca pe-o Trădare, ca pe-o Duşmancă! Şi nu aveam cum să nu manifest/nutresc antipatie faţă de tine atâta timp cât Statornicia este direct proporţională cu transformarea Iubirii în Ură şi a Urii în Iubire! Nu?...Sigur că da! Fiindcă *naşterea mea-i cel mai frumos blestem/ în viaţa care, iată, m-a durut/ şi m-a lăsat să cred c-am fost chemat/ şi dat afară din Necunoscut,/ să nu-mi mai dea ce-(mi) trebuie să ştiu/ când vremea-şi scoate rochia la timp,/ şi să regret...(sunt candid şi stingher!).../ că n-am nimic-nimic să dau la schimb!/ şi-acum ascult...tocmai de-atunci aud:/ eşti gata, gata...vrei-nu vrei, noi vrem.../ eşti fluier singur...(fluieraru-i mort!).../ scâncet de piatră...şi-ai s-ajungi totem,/ să zvârle toţi (în tine) cu săgeţi,/ sau să te scuipe,/ sau să-ţi treacă-n veci,/ prin suflet, cu ofrande...(fără plâns!).../ timp, spaţiu, vreme, moarte...fără legi!*...Şi fiindcă şi naşterea ta-i tot la fel, şi fiindcă şi trecerea ta prin viaţă a fost cam tot la fel, te rog să-mi permiţi să prezint scuze şi să cer iertare pentru toată Depărtarea de până acum! Câte zile şi nopţi va fi să mai avem pe Suprafaţă, am să-ţi fiu alături şi am să-ţi scriu într-acest Catastif al Nemuririi! Apoi, vom mai vedea! Da?”...(Stai să vezi şi tu, cetitorule!)
Epistoliile lui Costică Cicoare către Marghioala Mânătarcă (VI) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
