Sigur că da! Opt Zeci şi Patru de ani de la Naşterea lui Nichita Stănescu... plus-minus o Moarte! Poate cineva să creadă că a murit Poetul din Ploieşti? Şi poate cineva să creadă că nu mai trăieşte Uzina de Metafore Nichita Stănescu? Sigur că „trăieşte”! Şi asta fiindcă a ştiut să „moară” în fiecare zi! Pentru că a vrut şi a ştiut şi a putut să nu-şi ducă Viaţa/Crucea pe târâre! Pentru că a ştiut să ceară şi să primească Dezlegare la/de la „Limba Poezească”, aşa cum îi plăcea să spună despre Limba în care-şi scria Poezia, adică „Mona Lisa Literaturii Române”! Şi pentru că a fost un veritabil auto/persiflant, un Poet care putea nărui o Vavilonie c-o singură sintagmă sublimă, cum cea din titlul de azi... ori cum altele şi altele purtând Marca NS: „săgetarea leului în cuşcă,/ iată vânătoarea regală”... sau: „eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbeşte”... ori: "tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră"...!
Sigur că da! Dacă am prins 31 Martie, răscolesc prin Golgota cu manuscrise ale foarte serioasei Iolanda Cremene şi cred că am descoperit taman ce-i compatibil cu cel care a spus că „Poezia-s singurul lucru nejefuit din Univers”!... Iată: „Am să mă duc la tine mâine-dimineaţă,/ ori chiar în seara asta am să mă duc.../ şi chiar acuma încep să-mi şterg toate urmele/ şi să cobor fără glorie de pe rug!...// Am să mă duc la tine după ce cobor/ şi după ce voi recunoaşte că sunt învins.../ plângând, aş fi putut scăpa mai demult,/ dar flăcările purificatoare s-ar fi stins!// Am să mă duc la tine fără să mă uit în urmă,/ dar n-am să pot uita niciodată/ cât şi cum te-am aşteptat/ în teiul plin cu păsări, de la poartă!...// Am să mă duc la tine fără bilet de întors.../ jur să fug din timpul meu banal!.../ hai, scufundă-mă în trupul şi în sufletul tău,/ Singurătatea mea în rochie de bal!”//...
Sigur că da! Se cuvine să cinstim ceastă Aniversare cu Poezie din Capodopera lui Nichita Stănescu! Iată „Autobiografie la Belgrad”: „ieri, gura mea sângera;/ azi, sângerează cuvintele mele!// nu cântecul privighetorii, adame,/ ci înţelesul cântecului ei!// vai de capul/ creierului meu!// mă leagăn ca un/ elefant/ spre cimitirul elefanţilor!// nu gând, ci fildeş!”//... şi „Nu mai pâlpâie”: „Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea,/ cerul a obosit deasupra ta!/ Hai, Nichita, strângeţi pleoapa/ de pleoapă, strânge-le!/ Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi/ de parcă ar vrea să vă priviţi/ unul altuia, sângele!”//... Sigur că da! Nu?
