Din şoaptă-n şoaptă, din ocheadă-n ocheadă şi din emoţie-n emoţie, eu şi Maria din ziarul de ieri ajungem pe stradela Muzicii, numărul 313, la poarta clădirii în care se adăposteşte „Evaziunea Sentimentală”, adică o Societate cu Răspundere Nelimitată, despre care v-am dat şi aţi citit deja câteva informaţii! Aici - foarte multă lume bună, ca să zic aşa, stă la rând, cuminte şi serioasă, cum se poate citi pe tăbliţa scrisă cu litere negre pe fond galben, să sară-n ochii celor interesaţi de ce se petrece în misteriosul interior, la Demisol: „Atenţiune! Câine rău, vigilent, mare şi urât! Fiţi serioşi!”. Desigur, surpriza-i uriaşă pentru mine! Intrăm încet, fără să stăm la coadă, că doar suntem de-ai casei, nu? Îi spun contabilei că mi-i tare frică de câini! Asta-mi surâde şi mă roagă să nu-mi fac nici o grijă, că nu-i nici o primejdie! Şi, într-adevăr, are dreptate! Câinele-i mare şi negru şi urât! Se uită ţintă la mine şi la fiecare client... dar e-mpăiat! Stă cu botul pe labe, cu ochii mari şi deschişi, de zici că-i Vigilenţa-ntruchipată! O întreb pe Maria ce pupăza se petrece Aici, în Ordinea şi-n Tăcerea asta fără cusur! Îmi surâde şi mă invită să coborâm pe scara-n spirală, străveche şi scârţâitoare, numai potrivită pentru turnat filme de groază! Mi se pare cale de-o veşnicie până la locul Faptei! Chiar şi lumea asta foarte liniştită, chiar şi atmosfera asta calmă mă-nfioară! Cel puţin aparent! Mai ales că pereţii holului prin care, iată, trecem spre biroul contabilei, sunt plini cu portrete foarte multe, unul lângă altul! Şi, din nou stupefacţie, sub fiecare tablou, în manuscris, se află câte-un text, ca un fel de legendă, cred! Nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii! Vreau să cer explicaţii! Maria zâmbeşte! Doar atât: zâmbeşte! Şi mergem! Şi mergem! Şi numai şi numai portrete! Pe o parte şi pe alta a holului, o sumedenie de odăi! Şi toate odăile sunt pline ochi, numai şi numai cu portrete! Sute şi sute de portrete! Mii de portrete! Mă copleşeşte un amestec ameţitor de căpiere şi imprevizibil provocator! Senzaţia se accentuează când încep să realizez că, printre figurile imortalizate pe pereţi, văd şi cunoscuţi şi prieteni, foarte mulţi cunoscuţi şi prieteni din diverse momente ale vieţii prin care am trecut şi prin care, iată, încă mai trec, încă mai trec! Şi-n fiecare odaie-i câte-un cicerone cu fustă, care explică şi citeşte, detaliază în faţa fiecărui tablou şi a fiecărui text!... Nu am cuvinte! Parol! Maria-mi surâde! Doamne, câţi vizitatori! Fiecare-şi notează, fotografiază, admiră! Nimeni nu contestă!.. (Stai să vezi!)
Evaziunea Sentimentală (II) Scris de Ion Zimbru
