Într-o tăcere sepulcrală, ne întoarcem în biroul contabilei! Maria-mi toarnă încă o cafea şi încă un lichior de cireşe amare! Şi nu articulează nici o glasnică! Nici măcar nu se mai uită la mine! Nici nu mai zâmbeşte ispititor! Nu-mi mai dă nici măcar un semn că ar vrea să mă scoată din nedumerire! Femeia din portret este ea ori nu este ea? Şi oare ea să fi scris acele versuri atât de... masculine? Şi dacă mi-a vârât în suflet încă o amăgire/dezamăgire, numai aşa, pentru ca să-mi arate ascendentul moral pe care-l are în faţa mea? Oare nu-i cazul/momentul potrivit să-i „forţez” mâna, s-o determin (într-un fel sau altul, cu orice preţ) să-mi spună cine-i doamna/domnişoara din portretul însoţit de minunata legendă pe care mi-a citit-o chiar ea? Dar cum să „forţez” o „mână contabilă”? Nu mă pricep la aşa ceva! Nu-i frumos! Mai bine beau lichior după lichior, cafea după cafea... (aplic, adică, formula „pahar după pahar/ golesc, dar în zadar! spune-mi, inimioară, ce te doare!”)... şi plec din Demisolul ăsta al Im/Posibilităţii, dispar din Spaţiul ăsta al Des/Tăinuirii!... Brusc, madam Maria mă smulge din ceste gânduri negre, din ceastă încărcare negativă/negativistă! Uite chiar aşa mă smulge: „vând cioburi de viaţă la preţ de nimic.../ (mă ucide această avere!!!)/...fiecare atârnă curat în cârlig/ şi unic din punct de vedere!// fiecare e plin de frumos şi de rost/ şi poartă trecutu-n lucire.../ trecutul de când câte pe ce să fi fost/ tuturor poeziilor mire!// n-aveţi nici o frică, veniţi orişicând,/ nu am câine rău la intrare.../ şi nu bateţi la poartă şi nu staţi la rând.../ aveţi câte-un ciob, fiecare!// alegeţi încet, până când veţi găsi/ misterul luminii din care/ (n)-aţi vrut să mâncaţi şi să beţi într-o zi/ cu genele lungi şi amare!// nu cumpără nimeni! privesc ofilit/ plecările voastre prin curte.../ iau viaţa în spate (ca pe-un vârf de cuţit)/ şi-o duc la obiecte pierdute!”//
Stupefacţie-i foarte puţin spus! Nu pot defini starea în care m-a zvârlit/înlemnit această declaraţie/spovedanie hodoronc-tronc! Deoarece, pot să jur pe fulgerul meu de onoare, pe copilăria mea de onoare, pe năuceala mea de onoare, pe toată admirarea mea de onoare, ştiu cine şi când a scris această minunată Poezie, ştiu, adicătelea, cine-i femeia din portretul incredibil de asemănător cu Maria, dar şi cu Dickinson! Este cea care a scris şi textul din ziarul de ieri, referitor la cucuta marelui Socrate! Este cea căreia i-am mâncat zilele! Este cea care mi-a mâncat nopţile! Este cea care locuia pe stradela Spătarului, atuncea, odinioară!... (Stai o ţâră!)
