Da, sigur că da! Ea este femeia din portret! Care va să zică... şi ea a fost pe aici! Care va să zică, aici venea când zicea că are treabă, că nu poate să-mi răspundă la rugămintea mea de a ne întâlni şi de a trăncăni la o cană cu apă aşezată lângă o chisea cu dulceaţă de cireşe amare! Care va să zică, nu-n zadar bănuiam eu că nu-i în regulă comportamentul său! Şi doar îmi spusese gazda mea, tanti Maria lui nea Ion Grigoraş, că domnişoara de atunci era un caracter duplicitar! Şi doar îmi spuseseră şi vecinii că au văzut-o umblând creanga prin toiul nopţii, aiurea, fără nici un scop, prin Parcul Libertăţii, pe strada Română, pe strada Morilor, pe strada Caragiale, pe strada Eminescu, pe strada 1 Mai şi pe alte străzi şi stradele mult mai frumoase Atunci decât Acum! Cică miliţianul Ion Lupu a descoperit-o într-o duminică, pe la douăzeci şi patru de ceasuri, pe malul Dunării, îmbrăcată ca Veronica Micle, uitându-se la Luceafăr şi recitând (continuu) „La steaua...”! Cică tovarăşul Ion Avram, un vecin aflat gard în gard cu proprietarul clădirii în care stăteam cu chirie, a surprins-o scriind poezii pe asfalt, pe ţărnă, pe omăt, pe ziduri, pe rochia de seară, pe rochia de zi, pe rochia de noapte, pe apă, pe aer, pe foc... pe orizont, din ce în ce mai departe... până la celălalt orizont... până când nu se mai vedea... până când nu s-a mai văzut niciodată! Debutase deodată cu mine, în revista Convorbiri Literare, pe vremea poetului Ioanid Romanescu! Debutase cu o poezie mult mai pură şi mai simplă decât a mea! Îmi aduc aminte şi acuma textul ei, fiindcă mă rodea invidia şi-l citisem de o mie şi una de ori, să văd cum a reuşit să simtă şi să trăiască la acele dimensiuni! Pe al meu nu-l mai ştiu! Iată-l pe al său! „iar ploaia-mi bate-n geamuri darabana/ şi-mi putrezeşte gândul pe retină/ departe prea departe plânge ana/ şi nu-mi aude strigătul să vină!// uitat banal şi trist... un semn de carte/ amantul toamnei scârţâitul uşii/ pun vreascuri sub tăcere dar nu arde/ timp de murit şi vreme de iluzii!// spre nicăieri aşa ca o mirare/ cu pene văd o pasăre cum trece/ păcatul ei e chinul meu că are/ o-aripă caldă şi-o aripă rece!// încep suirea lumii celeilalte/ şi merg încet să n-o trezesc pe ana.../ şi-ajung... şi râd... şi-alunec într-o carte.../ iar ploaia-mi bate-n geamuri darabana!”//... Da, sigur că da! Ea este! Maria Cremene! Cea mai bizară creaţie a Demiurgului cel Rău! Şi seamănă/semăna foarte bine şi cu cealaltă Marie de pe stradela Muzicii, care umbla încălţată cu doi fluturi în loc de pantofi!... (Stai puţin!)
Evaziunea Sentimentală (XI) Scris de Ion Zimbru
