Sigur că da! nu mai vine mama să mă scoată din dilemă! nici libelula nu mai apare! cred că primăvara are întârziere! cred că sărmana lepidopteră s-o fi săturat de hazul meu mioritic şi s-o fi dus cu altă primăvară, s-o fi dus unde nu sunt atâtea dileme, atâţia filozofi care aşteaptă doar să vină părinţii şi să-i scoată din orice încurcătură!... La urma urmei, ce dacă nu mai încap nici acolo, nici aici? şi ce dacă n-am să ies din această sfântă nebuloasă? ce dacă n-am să ajung la nici un liman? n-am decât să mă apuc de lăsat sau să mă las de apucat! n-am decât să mai aştept (încă) o dată naşterea cealaltă! mama-i de acord... am vorbit cu bunica, bunica a vorbit cu mă-sa, mă-sa a vorbit cu stră/mă-sa şi răs/mă-sa... eu nu trebuie să fac nimic! doar să aştept în ciufuta asta de dilemă, doar să-i fiu un fel de complice, să intru în cârdăşie cu dumneaei! nu mai merge cu lugu! lugu! asta nu umblă cu dulcegării, nu pune botul la sarailie, la baclavale! nu se spurcă la răspunsuri evazive, la eufemisme, la mofturi glaciale, la răceală comportamentală! fiindcă asta-i dilemă cu panouri termice, să nu răcească la metaforă şi la oximoron, să nu facă ţurţuri la sprâncene şi la năsuc! trebuie să fiu foarte atent cu ea, s-o accept aşa cum este, cum am intrat în ea... (că şi eu, să-i fiu în ton, mi-am pus panou termic la ceas, nu cumva să-i îngheţe limbile, nu cumva să înceapă să se învârtească înapoi, nu cumva să zică lumea de cultură şi de artă a dilemei că sunt retrograd, că sunt anacronic, neverosimil, pierdut printre gutui!)... Sigur că da! nu mai vine tata să mă scoată din încurcătură! cred că opincile au întârziere, ori s-au spart şi le pune petice, ori i s-au rupt obielele, ori e grea lopata, şi cazmaua, şi hârleţul, şi târnăcopul, şi geanta lui celebră cu acte de muncă şi răbdare şi sărăcie... ori e greu albastrul cel mai albastru din ochii lui scăldaţi la umbra nu-mă-uitării dintre două fire de grâu!... Sigur că da! nu mai vine nici unul dintre ei! o fi bine în viaţa aia veşnică, fără întristare, fără suspin?! oare cum or fi suportând atâta verdeaţă, când în viaţa asta au avut parte de tot felul de verde, că până şi lacrimile lor de bucurie ori de tristeţe erau verzi?!... (las-că văd eu! văd eu în ce fel de altă dilemă am să ajung!?)... Până atunci, sunt sau nu sunt?!... (murdar de flăcări, de pâine şi de apă, mă răzvrătesc şi declar război neputinţei, sper şi aştept libelula să vină şi să înceapă! să mă învingă şi să-mi spună de la obraz: eşti iarbă până unde a ostenit lumina!... Durează cam mult, nu?
Dumnezei cu pestelcă şi opinci (V) Scris de Ion Zimbru
