În ziua aceea, era într-o Duminică, nu i-am zis Mamei că am de gând să plec de acasă! Nu pentru că nu ar fi fost de acord cu intenţia mea sau că m-ar fi iscodit în acest sens, ci pentru că nu voiam s-o mai pun în situaţia de a se gândi mereu la siguranţa mea fizică şi sufletească, deşi, în acele vremuri, umblau mai puţini tâlhari la drumul mare şi la drumul mic, decât acum! Lăsând-o să creadă că sunt la umbra sălciilor din Râpa cea Mare, în voia pupezelor şi cucilor şi prigoriilor şi şopârlelor şi cosaşilor, cu „Soarta unui om” sub ochi şi cu susurul pârâului la ureche, am sărit pârleazul din fundul grădinii...şi dus am fost! După câteva ore de haihuia pe zăpodii şi pe costişe şi pe văi şi pe dealuri şi prin alte şi alte multe poghiazuri, parcă văd şi acum, după atâta şi atâta amar de ani şi ani...mă apropii de fântâna bunicii Elena, cum îi zicem fântânii săpate de tata taman în partea de nord a cătunului [Zimbru(lui)] de sud! Şi, oleacă aplecat deasupra fântânii, văd un om cum scoate apă! Şi mă apropii! Şi mă apropii! Şi mă apropii!...Omul nu întoarce privirea spre mine! Scoate apă şi o varsă la vale! Nu întoarce privirea! Scoate apă şi o varsă la vale! Şi iar! Şi iar! Întoarce privirea! Are ochii plânşi! Mă uit în fântână! Ca şi cum nu a scos nici un strop! Zice: „Am plâns! Ca să nu se sfârşească apa!...Eu sunt cerşetorul de fântâni! Vă rog să-mi daţi şi mie o fântână! Să beau puţin şi să mă spăl pe mâni! Vin de departe! Tocmai de la stână! Am un izvor în buzunarul stâng! Vi-l dau oricând, să nu vă fie sete! Mi-i sete, însă pot să vă mai plâng cu Mioriţa – opere secrete! Vă las un fluier ostenit de dor! Mă duc departe, ca să dau la câni! Ca un Lipan mă pregătesc să mor!”... Şi pleacă cerşetorul de fântâni!...Rămân singur! Sigur că da! Ciobanul cerşetor de fântâni seamănă leit cu-n sfânt trist ori cu-n trist sfânt! Are stâna tocmai la capătul văii fără de capăt! De asta a scos apă şi a vărsat-o la vale! Ca să ajungă şi la el! Drept mulţămire, a lăsat un bilet! Iată ce minune citesc!
Nimic nu poate fi mai trist/ decât un sfânt plecat departe,/ nimic nu poate fi mai sfânt/ decât un trist suit în Carte,/ nimic nu poate fi mai Dor/ decât un Om lângă Fântână/ când scoate apă pentru cei/ care vorbesc Limba Română,/ care vorbesc şi care scriu/ Frumos cu mâinile Curate,/ care se duc, dar se şi-ntorc/ prin Ţărna vremurilor toate/ şi lasă urme pe Pământ/ şi curcubeu pe Zare lasă/ ca să se suie până-n Cer/ Limba Română Majestoasă!...NEC PLUS ULTRA!
