Tovarăşul Mihai Turturică face la stânga, spre intrarea-n Cimitirul/Dormitorul „Sfântul Lazăr”! Fac şi eu la stânga... şi-l urmez cam la un pas mai în urmă! Că doar sunt invitatul său, nu? Că doar are să-mi mărturisească „ceva” care nu mai suportă amânare, nu? Cred că are „ceva” pe suflet şi vrea să nu mai aibă! Cred că vrea să scape de-o povară care-l macină, probabil!... Sigur că da! Cred că nu mai poate suporta o remuşcare, o mustrare de conştiinţă, nu? Cred că-l ronţăie prea multe gânduri negre, deşi nu-l trădează nimic din suprafaţă, comportament, vorbire, gesturi!... Sigur că da! Începem să intrăm! Clopotarul ne-ntâmpină cu-n dangăt/vaier de bronz coclit, ca şi cum am fi morţi! Turturică se uită la mine şi, culmea, zâmbeşte! Aproape râde! Mergem încet, tocmai spre colţul din stânga lui „Lazăr”, la un metru de gardul după care se desfăşoară şoseaua de Centură! Sub umbra unui salcâm, tovarăşul Mihai îmi arată o cruce înfiptă într-un fel de mormânt vechi, după cum citesc pe lespede, dar îngrijit, cu mult mai bine decât cele din jur! Mai citesc o dată scrisul de pe marmora crucii şi lespezii... şi mă ia un fel de tremur! Simt sudoare rece pe frunte, mai ales că pe cruce nu văd nici un nume, nici un prenume! Doar câteva cuvinte banale, dar lămuritoare despre cel care „doarme” sub solul Patriei!... Aş vrea să spun ceva, să întreb ceva... dar înghit în sec! Salcâmul se clatină şi scârţâie cum stejarul lui Păcală! Sau, şi mai spăimântător, cum coroanele din plumb, în poezia lui Bacovia! Părul mi se face măciucă! Turturică zâmbeşte... şi mă roagă să mă aşez pe-un pietroi rotund! Tot pe-un pietroi rotund se aşează şi el! Scoate două lumânări! Îmi dă o lumânare! Le aprindem! Ne reculegem! Eu parcă-s automat! Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă ce mi se întâmplă! Turturică zâmbeşte! Oare-i nebun? Sau toarnă vrun film... cu camere ascunse printre cruci şi bălării? Am mai păţit senzaţii tari, însă astea de acum mă copleşesc, îmi suie noduri în gât, mă îngălbenesc, îmi produc nişte dârdâieli ne(mai)trăite, îmi hâţână constituţia şi aşa destul de precară! Simt că mă înclin, că mă hurduc! Turturică zâmbeşte, că-mi vine să-l spurc, să-l rog, să-l determin să înceteze mascarada asta, dacă-i mascaradă! Îmi vine să-i sparg mandibula cu-n upercut! Să îngenunchez la picioarele sale şi să-l conjur să pună punct cestui scenariu, cestui clocot fizic, psihic, nimicitor!... Brusc, Turturică se face „serios” şi începe să-mi mărturisească/povestească!... (Stai să auzi!)
Ucidere cu premeditare (II) Scris de Ion Zimbru
