Demult, prin anii 1970 – 1980, înconjurat de mulţi şi straşnici bătători la porţile Parnasului, transformam nopţile în adevărate victorii ale Luminii, adică citeam toate Revistele Literare ale vremii şi ale timpului de atunci! Bineînţeles, nu se putea să nu ne minunăm când descopeream o Poezie care ne minuna, dar ne şi umplea cu Invidie! Desigur, Invidia aceea frumoasă, înălţătoare, pură şi simplă, fără nici un fel de Ipocrizie! Invidia aceea constructivă, care ne cotrobăia şi ne aşeza sufletele pe lamă de cuţit, ne determina să jurăm că vom fi necruţători cu Înşine, că vom fi emuli categorici ai Autorului acelei Creaţii tulburătoare, însă şi tămăduitoare de „răni” ale „facerii” poetice pregnante în Epocă! Nu de puţine ori ne propuneam să căutăm şi să cunoaştem şi carnea şi oasele celor „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, nu numai să ne „mâncăm” zilele şi nopţile citindu-i şi admirându-i şi pizmuindu-i şi chiar uitându-ne unii la alţii şi alţii la unii cum nu ne putem stăpâni lacrimile din cauza măririi dumnealor! A frumuseţii cuvintelor lor, a imaginaţiei lor, a inefabilului lor, adicătelea!
Odată, într-o noapte doldora de poezie, vin şi zăpadă, în compania poetului Gelu Şipote, după un Maraton de lectură cu Omar Khayyam şi Nichita Stănescu şi Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi şi alţii...citim într-o revistă literară un poem intitulat „Scrisoare către Dimitrie Stelaru”, poem care avea să ne marcheze pentru totdeauna! Iată-l: „De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre/ cenuşa dintre noi a dat în floare/ îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi/ sunt străbătut de-o rană călătoare// de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud/ cum te caută planetele pe care ai trăit/ acum e primăvară vin mugurii pe jos/ spre satele pe care le-ai iubit// sălbatec ninge-n casa în care te aştept/ s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios/ mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta/ lângă un foc cu flăcările-n jos// şi umbra mea e leoarcă de sudoare/ spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag/ aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru/ o namilă de greier s-a aşezat în prag”//...Această răscolitoare poezie era semnată de Rodian Drăgoi, poet pe care aveam să-l cunosc mai târziu cu vro patruzeci de ani! Să-l cunosc şi să-mi dăruiască una dintre cărţile sale...(ultima, în ordinea apariţiei)... intitulată „Către iarnă”!...(Stai să vezi metafora candorii şi candoarea metaforei năucitoare!)
