1. Aria cercului din opera iubirii
Bună dimineaţa rochiei de stambă!... Bună dimineaţa ghetelor pe dos!... Bună dimineaţa fluturei de lampă!... Sufletul, aseară, mi-a picat pe jos! ş-apoi, toată noaptea, l-am cătat prin lume, l-am cătat prin moarte, l-am cătat prin gând, l-am cătat prin bezna viselor postume! cred că nu mai este, astăzi, pe pământ!
Ce-ntuneric, Doamne!... mi-ai luat şi Luna, mi-ai luat văzduhul care mă lega de atunci, de-acolo şi de Totdeauna! spune-i Doamnei mele, dac-o vezi cumva, să-mi adune Cercul din Singurătate şi să-i dea o Rază din privirea ei, poate îi porneşte Aria şi poate i-or veni la poartă Feţi-frumoşi şi Zmei şi Ilene multe, păsări cât mai multe, Cai şi Cotoroanţe, Slugi şi Împăraţi, să-i doneze lacrămi ş-apoi să-i asculte Aria Iubirii! toţi să ascultaţi: bună dimineaţa, rochie de stambă! bună dimineaţa, ghetelor pe dos! bună dimineaţa, flutură de lampă!... Sufletul pe unde-i, dacă nu-i pe jos?
2. Mâinile mamei şi paiul de pâine
Toată viaţa, Poetul a mers numai cu ochii în pământ, îmbrăcat subţire şi desculţ printre pistiluri şi stamine! a mers de acasă până acasă, de nicăieri până nicăieri, nu cumva să-i crape obrazul şi sufletul de ruşine! Din când în când, ca să-şi mai potolească Singurătatea, făcea ca mierla, ca paiul de pâine, ca făt-frumos... şi ducea buzunarele pline cu grăunţe la moara dracilor... şi vorbea despre pace şi iubire cu Sarsailă cel majestos! În fiecare dimineaţă, Poetul i-a sărutat mâinile Mamei printre somnuri de privighetori şi chilimuri de rouă! în fiecare seară, ca să-şi mai potolească Eternitatea, striga toată Luna să vină pentru ca să înceapă cu mâinile amândouă! Toată Viaţa, Poetul nu s-a gândit niciodată la Moarte, dar n-a pus lăcată şi nici n-a sfărmat zăvoare la Mister! s-a dus la moara dracilor! s-a dus şi maică-sa, s-a dus şi grâul...! şi acum să singur şi ultim şi cu ochii închişi tocmai până la Cer!
