Aproape în fiecare dimineaţă..plec foarte devreme spre staţia de autobuz! Drumul meu trece printre o farmacie şi un aprozar! De obicei, mai ales în sezonul cu frig, nu-i nici ţipenie pe stradă, la ora asta! Însă, ori în faţa aprozarului, ori în faţa farmaciei, văd o femeie cum stă şi cum tace...şi cum priveşte în gol...şi cum, din când în când, face doi-trei paşi la stânga, face doi-trei paşi la dreapta, înalţă mâinile spre nouri...şi iar stă...şi iar tace...şi iar nu am curaj s-o întreb ce face, ce este, cine este, cum este, de unde vine, unde vrea să ajungă!...Desigur, singurele-i vorbe pe care le aud sunt acele din răspunsul la salutul meu! Aceleaşi vorbe, aceeaşi resemnare în aceste vorbe, în figura-i uscăţivă, dar distinsă! Preţ de câteva clipe, mă uit exact în ochii ei, poate descifrez Taina care o macină, fiindcă sigur o ţine ceva în asemenea stare, pe stradă, de zici că-i marmoră vie în drum spre propria-i statuie fără viaţă, în drum spre propria-i statuie fără moarte! Marmoră neagră, pentru că femeia asta poartă rochie neagră, lungă, delicată, veche, curată! Pot crede că poartă rochia unei violoniste! I se vede clar, pe umărul stâng, urma lăsată de vioară! Chiar şi ţinuta femeii este uşor aplecată spre stânga, de la mijloc în sus...şi, mai ales gâtul lung şi înclinat al acestei ciudate Alcătuiri!...Desigur, ajung în staţia de autobuz, vine autobuzul, însă renunţ, aproape de fiecare dată, să urc! Nu urc! Mă întorc în faţa aprozarului sau în faţa farmaciei, cu gândul să mai văd statuia în mişcare, cu gândul că poate reuşesc să aflu ceva în plus despre femeia care-şi poartă misterul cu atâta stoicism şi demnitate, fără stridenţă, fără gesturi care ar cataloga-o, fără răceală, însă cu aerul că se întâmplă ceva în sufletul ei, în inima sa! Mă întorc, dar n-o aflu la locul supliciului, n-o mai văd nici mai încolo, nici mai încoace! Întreb un trecător dacă nu a văzut o femeie aşa şi aşa şi aşa...dar ăsta mă sictireşte şi bodogăneşte într-o semantică încărcată cu salivă şi măscări! Mă reped printre blocuri, prin ganguri, printre câini, spre Şcoala 5, însă nici o urmă de statuie! Plin de regret, renunţ şi merg în staţia traseului 9, mă sui în autobuz...şi, instinctiv, privesc pe geamul din spate! Oleacă mai la deal, chiar în dreptul cimitirului „Sfântul Lazăr”, strania violonistă traversează şi se pierde în dangătul nepăsător al clopotului care cheamă la utrenie şi la grabă spre Nicăieri! Mâine dimineaţă, abia aştept s-o văd din nou! Trebuie s-o întreb! Şi trebuie să aflu! Nu se mai poate!...(Stai să vezi!)
O rochie neagră...fără sfârşit (I) Scris de Ion Zimbru
