Cu inima la trap

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 25 August 2017 00:00

Dorul depăşeşte orice limită, orice închipuire! Dorul depăşeşte orice aşteptare şi orice răbdare fizică şi sufletească! Dorul se învaţă şi se cuibăreşte în inimă încă din prima clipită a „căderii în lume”, vorba prozatorului Constantin Ţoiu! Dorul catalizează viaţa şi moartea! Nimeni nu scapă de dor! Nimeni n-are destul curaj să se ia la trântă cu dorul! Cine îndrăzneşte, cine o face pe viteazul, pierde! Sau, mai bine zis, nu câştigă! Nimeni nu se poate lăuda că nu a fost înfrânt, cel puţin o dată, în bătălia crâncenă cu acest sentiment interesant, invincibil, invulnerabil, implacabil...şi sfânt! Eu, recunosc şi jur pe toată Copilăria mea de onoare şi cu mâna pe toate Cărţile Dorului scrise şi citite la drumul mare şi la drumul mic al Răbdării, n-am biruit niciodată şi nici într-o luptă cu Aleanul de fiecare secundă şi de fiecare milimetru al Relaţiei mele cu Ne/Cunoscutul! Cum să nu-mi fie dor de Mama – singura Lege din Univers? Cum să nu-mi fie dor (până la invidie) de Singurătatea lui Unu, când aceasta seamănă cu Mama la naşterea mea? Cum să nu mă copleşească frumos (!!!) dorul de Maria cea Eternă când aceasta-i Cauza Facerii şi Mântuirii mele? Cum să nu mă urmărească/traverseze continuu dorul de Tata când acesta a mers până la Moarte şi înapoi, pe jos...şi netezind Cărarea Luminii cu lopata? Şi cum să nu mă sfărâmiţeze Dorul pururea de Părinţi când aceştia, cu sapa, laolaltă, au netezit până la groapă Obrazul Pământului, să nu se împiedice Apa în care a plâns Dumnezeu? Şi cum să nu le dăruiesc tuturor celor care mai ştiu ce-nsemnează o Lacrimă de Dor, unul dintre cele mai răscolitoare Poeme scrise de Iolanda Cremene, un fel de Psalm al Deşertăciunii fără de care nu se poate nici măcar Ne/Păsătorul Dor? „nici nu voiam să spun adio/ nici nu ştiam să strig torero/ cuvintele-mi ieşeau în cale/ să-mi răzvrătească ochiul crud/ apoi nu m-a durut tăcerea/ nici aşteptarea ta în zero/ într-un extaz care anunţă/ atât cât am (ne)cunoscut!// încet-încet ca o durere/ de care nu mai vreau să scap/ când în cristelniţă ursita/ mi-a dat de-a pururea trosc-pleosc/ învăţ să-(mi) caut în tăcere/ şi-n vis cu inima la trap/ tot ce se pierde fără milă/ dar vreau să nu te necunosc!// îndepărtându-mă de mine/ de trup de suflet de cuvânt/ sunt o iluzie pe drumul/ ce nu mai are început/ trezesc sălbăticia pietrei/ pietrific fluturii pe gând/ într-un extaz care anunţă atât cât am (ne)cunoscut!”//...[Publicitate: „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine” – (Nichita Stănescu)]