1. Către Maria de la Gară
„maică-ta mă întreabă despre tine/... (cu mare tăcere uitându-se în ochii mei).../ dacă s-a suit bruma pe casă/ şi dacă au coborât păsările şi frunzele din tei!// se opreşte puţin/... (să-şi tragă sufletul).../ şi cu aceeaşi mare tăcere mă întreabă din nou/ dacă mai ai dulceaţă de cireşe amare/ şi dacă mai auzi la fântână ecou,/ şi dacă sunt gata muncile de toamnă/ şi dacă cele pentru iarnă sunt pregătite/ şi dacă sunt puse poame şi mistere/ prin poduri, prin unghere, prin firide!// şi încă o dată mă întreabă de tine/... îmi amintesc şi încep (cu smerenie) să-i spun/ că ai ajuns împărăteasa nu(mă)uitării/ şi numărătorul şi numitorul (nostru) comun!// că ai un păianjen vechi şi sub icoană/ şi osteneşte harnic în pânzele-i genuine/ şi ţese pentru corabia împărătesei/... [aşa să-(i) zici, dacă te întreabă maică-mea despre mine!”]
2. Către Maria de la Moară
„stau sub steauă şi-mi cad/... (printre gânduri ascunse).../ din salcâmi şi din tei,/ niagare de frunze.../ cele gânduri că ea/... (frumuseţe bizară).../ mâine-ncepe încet/ şi mereu să mă doară/ despre cum a căzut/... (mică, sfântă, sfărmată).../ însă nu a murit,/ n-a murit niciodată!// o mai văd şi acum.../ pe-o subţire înaltă/ de salcâm şi de tei:/ ce splendoare vivaldă/ şi ce cânt straşnic, blând/... (lung sfărmându-se-n sine/ şi născându-se iar).../ mult curgând peste mine/... (arii, lieduri, minuni,/ uverturi catedrale).../ un stăpân criminal/ pe secundele sale!// stau sub steauă şi-mi cad/... (printre gânduri murdare).../ niagare din tei,/ din salcâmi, pe cărare/... cele gânduri că sunt/ şi au fost necurate/ şi mi-au spus să ucid/ simfonii şi sonate/... şi-am urlat şi-am zvârlit/ şi-am ucis fără pată,/ însă nu au murit, n-au murit niciodată!”
3. Către Maria de la Ţară
„ca o lance vine, ca o lance vine spre mine, ca o lance aruncată de dumnezeu!/ nu mă poate ocoli, n-o pot evita! vai de oasele sufletului meu!// se apropie, o aud zbârnâind, însă n-o văd cum arată!/ o ştiu din cărţi cu poveşti şi poezie! vai de carnea mea minunată!// stau liniştit ca un obuz viu în marele război de apărare a limbii române!/ cred că merit (cu vârf şi îndesat) ultimul cuvânt care rămâne!// gata, văd lancea, o simt în oasele sufletului meu şi în carnea mea expirată.../ şi nu mă pot supăra pe dumnezeu, pe lumea de apoi, pe lumea cealaltă!”
