Florica (II)

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 03 Noiembrie 2017 00:00

Sigur că da! îmi sfârâie ochii şi călcâiele după Florica din colţ! din colţul de jos al străzii Spătarului, exact unde asta dă-n Columb, casa din stânga! sunt lulea după ea, cum se zice! o iubesc romantic! o ador tare! gândul la ea m-a făcut să arăt ca un ţâr! nu mai mănânc aproape nimic! doar covrigi din ăia cu foarte mică rază de acţiune! şi iaurt din ăla în borcane mititele! că mi-a spus un doctor de inimă să nu fac abuzuri de nimic, dar el habar n-are că eu îl păcălesc şi-mi supun inima la chinurile demonice ale iubirii, la cele mai cumplite încercări de la Măr încoace! mănânc foarte puţin şi muncesc foarte mult! nu contează, simt cum munca mă înnobilează, cum mă înalţă, cum mă transformă în statuie, cum îmi scoate muşchii demnităţii în ochii curioşi ai lumii!... şi, vorba aia, trebuie să am oleacă de gologani pentru Florica din colţ, că-i plac savarinele, şi ţigările americane... îi plac la nebunie "ceaiurile dansante", unde invită şi unde vin tot felul de rapalăi cu alergie la muncă şi bibliotecă, unde se scălâmbăie tot felul de maimuţe şi paraşute care nu au citit nici măcar Păcală!... Sigur că da! mănânc foarte puţin, dar fumez de rup pământul, fumez cu hectarul mahorca mângâierii, beau cu cisterna cafeaua înţelepciunii!... şi citesc "Bătrânul şi marea", ca să învăţ să rezist în bătălia cu iubirea! fiindcă aşa mi-o imaginez: ca pe un peşte uriaş, pe care mi-l devoră alţii! dar mie nu-mi vine să cred că Florica din colţ umblă cu fuse şi cu catrafuse strâmbe, chiar dacă la ceaiurile de mai sus se înfige prima la pupături, la hârjoneli şi la alte stricăciuni lumeşti!... Sigur că da! toată ziua şi toată noaptea îi scriu versuri "filozofice şi umane", îmi impun s-o visez numai pe ea, s-o văd cum vine la poartă şi mă roagă să-i recit... pentru că, în viziunea mea "profetică", nu există nici o Florică mai Florică decât Florica mea, la nici un colţ din toate colţurile drumurilor şi cărărilor destinului meu de damnat şi condamnat la dragoste eternă!... Sigur că da!... iată, chiar la miezul nopţii tocmai ridicate la cer, i-am scris un poem "zguduitor" şi "persuasiv" pentru sufletul ei lipit de statornica mea naivitate: "o salcie pe malul apei e credincioasă totdeauna/ aceloraşi tăcute valuri ale aceluiaşi pârâu/ şi nu-şi întoarce niciodată privirea-n urmă când furtuna/ vrea să-i aplece lunge ramuri spre altă curgere de râu!"... Abia aştept s-o revăd la "ceai", să i-o recit şi să i-o dau, s-o fac praf pe Florica din colţ! şi să fiu tare pizmuit pentru sensibilitatea mea fundamentală!... (Să vezi!)