Florica (VI)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Mai cu junghi, mai cu tuşit, mai de voie, mai de nevoie, Gică opreşte instalaţia de cântat. După figuri, nu-mi vine cred că prea au chef şi poftă de ascultat poezii, dar nici eu nu mă las intimidat de feţele lor acre şi dure, departe de oximoron. Îmi dreg vocea, mi-o fac limpede şi gravă, tai aerul/fumul cu palma mâinii drepte, îi fixez, câte o fracţiune de secundă, pe fiecare, să mă conving că-s atenţi... şi încep să recit cu "O salcie pe malul apei" în mâna cealaltă, foarte puţin aplecat spre stânga şi înainte, de la centură în sus, aşa, cum fac marii declamatori/oratori ai culturii terestre şi universale. Toată asistenţa lasă impresia că mă ascultă profund. Însă, chiar de la sfârşitul primelor patru versuri rostite ditirambic ("o salcie pe malul apei/ e credincioasă totdeauna/ aceloraşi tăcute valuri/ ale aceluiaşi pârâu") donjuanii şi jumările încep să caşte, semn că deja sunt osteniţi de atâta admirare, că micro/encefalele lor au neapărată trebuinţă de aer şi că trebuie să se hodinească urgent. Nu mă apucă dracii, deocamdată, şi continui "spectacolul" cu următoarele două versuri şi cu glasul din ce în ce mai tare, aproape ameninţător... ("şi nu-şi întoarce niciodată/ privirea-n urmă când furtuna")... dar rezultatul este dezastruos. Nici măcar scumpa mea Florica nu (se mai face că) mă mai ascultă. Până şi timidul Sile dă semne de plictiseală şi de nervi, şi chiar îl văd cum se uită cu jind la Mag şi vrea să-l pornească pe Remo Germani cu "non andare col tamburo". Anticipând apocalipsul, fac o pauză rapidă şi-i rog foarte frumos să mai aibă oleacă de răbdare, fiindcă nu mai am mult, fiindcă poezia-i scurtă, fiindcă habar nu au ce sunt în stare să piardă... Sigur că da, sicofanţii şi sperjurii sunt de acord, dar îi văd cum clocotesc de mânie, îi văd cum mocnesc sub scoarţa lor de cicisbei mărunţi în faţa unui poet grandios, "filozofic şi romantic", cum a zis profesorul Constantin Ciopraga, mai în glumă, mai în serios, atunci, în pragul biroului lui Ioanid Romanescu şi în pragul debutului meu în "Convorbiri literare". Riscând să fiu întrerupt, arunc în urechile "spectatorilor" ultimele două versuri, apoteotic, ridicând mâinile şi poezia spre tavanul afumat, adică spre cer... ("vrea să-i aplece lunge ramuri/ spre altă curgere de râu")... Tai aerul/ fumul aproape solid cu palma mâinii drepte, semn că-i gata, că se poate declanşa "ceaiul", că s-a terminat supliciul "fanilor" mei. "Cred că era mai bine să fi scris nişte strigături!" - huruie Florica, repezindu-se la magnetofon. (Stai să vezi!)

Citit 761 ori Ultima modificare Marți, 07 Noiembrie 2017 19:27

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.