Florica (VII)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Rămân (cam) trăsnit. Şi nu înţeleg: cum, adică, era mai bine să fi scris strigături? oare chiar nu a plăcut deloc poezia mea? oare sunt atât de slab pe câmpia Limbii Române? sau, vorba mamei, am stricat orzul pe gâşte când iarba-i până la genunchi? sau, vorba tatei, am pus pe foc rugăciuni ca să încălzesc suflete moarte?... Oricum, înghit în sec, mă inundă şi mă scormonesc toţi dracii din lume, dar nu vreau să las impresia că sunt dominat de aceste chichioane conjuncturale... Dacă n-ar exista Florica la mijloc, să zic aşa, le-aş face sâc mocofanilor, acestor loaze, acestor inşi inutili, acestor feciori şi fecioare cu dificultăţi emoţionale, cu aere de împăraţi în pustiu! dacă n-ar fi Florica în joc, să zic aşa, nu m-ar mai zări în vecii vecilor la "ceaiurile" lor "barbare", cum definesc eu pretextele lor gregare! dacă n-aş iubi-o pe Florica, aş declara război pe Spătarului, un război mai abitir decât ăla din Troia! şi i-aş spune Războiul din Colţ! şi aş fi mai dur şi mai nemilos decât Agamemnon!... Dar, iată, Florica-i peste tot, nu numai la mijloc! uite cum sare cu Gelu şi cu Lala şi cu "sârba de la Trestiana"! şi uite cum eu, poet debutat pe coclaurile Junimii, nu în altă parte insignifiantă, mă umplu de gol şi de văpaie, mă aflu în mare dilemă şi "înghesuială", nu ştiu ce să fac, nu-mi trece nimic înalt şi constructiv prin scăfârlia mea populată cu mori de vânt! şi uite cum se încinge aerul îmbâcsit de "satisfacţie", şi de Sergio Endrigo, şi de Rita Pavone, şi de Cliff Richard! şi uite cum fierbe miezul nopţii şi cum nea Lulu bagă nasul pe uşă, cam din când în când şi din ce în ce mai des, nu care cumva să se petreacă vreo nenorocire/ evaziune sentimentală, nu cumva să înceapă facerea lumii, refacerea lumii, prefacerea lumii!... Mă rog, eu nu "le am" cu dansul, săritul, ţopăitul, umblatul, scălâmbăiatul "de dragoste şi de iubire", cum se pronunţă vajnicii mei convivi, triumfătorii mei săriţi de pe fix, iluştrii mei contemporani, realiştii mei imprevizibili şi arhicunoscuţi între Română şi Columb! şi, fiindcă nu "le am", n-am decât să-mi muşc limba, n-am decât să afişez toată amabilitatea din lume, n-am decât să nu-mi aduc aminte învăţăturile mamei şi ale lui tata, dacă vreau s-o păstrez pe Florica, dacă vreau să nu dea colţul cu vreunul dintre "singuraticii" pretendenţi la mâna ei parafină şi la piciorul ei extrafin!... Îmi propun să suport până la ceaiul următor, de sâmbăta următoare, adică! şi să-i scriu iubitei cele mai convingătoare strigături... la cer! (Stai aşa!)

Citit 341 ori Ultima modificare Miercuri, 08 Noiembrie 2017 19:25

Lasă un comentariu