Pe marginea prăpăstiei,
în pădurea de salcâmi cu flori negre şi înalte,
cuvântul acela lăcrămează
şi se clatină sub atingerea/greutatea celorlalte:
celorlalte cuvinte moarte şi vii,
celorlalte cuvinte dintr-o părere, într-o părere,
celorlalte cuvinte încă necunoscute,
celorlalte cuvinte din alte puncte de re/vedere!
Pe marginea prăpăstiei,
cu o carte de poezii/rugăciuni în mâinile albe,
cuvântul acela citeşte şi dă dezlegare
cuvintelor condamnate la uitare pe file calpe:
„şi nu asta am vrut să spun
când nu ştiam nimic în minus şi nimic în plus,
când salcâmii nu făceau flori negre
şi când eu (nu) numai atât n/am avut de spus!”
Din colecția ”Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Cuvântul Acela Scris de Ion Zimbru
