Era cât pe ce, dar s-a oprit. Şi s-a prăbuşit.
Şi au rămas cuibarele goale.
Şi copacii au rămas goi şi ai nimănui.
Şi văzduhul a rămas gol şi al nimănuia.
Şi am început să (mă) întreb: al, a , ai, ale
cui (mai) sunt şi (mai) rămân
toate acestea şi toate celelalte? Aleluia?
Oare mă grăbesc? Oare ne grăbim?
Nu trebuie să (mai) fie un paznic serafim?
Era cât pe ce, dar nu s-a oprit. Şi s-a urcat.
Şi au rămas cuibarele pline.
Şi copacii au rămas plini şi ai tuturor.
Şi înaltul a rămas umplut şi al tuturora.
Şi iar am început să (mă) întreb: oare cine
se ocupă cu linia asta subţire
dintre acestea şi celelalte? Aura? Aurora?
Să cred că ştiu? Să credem că ştim?
Nu trebuie să (mai) fie un paznic serafim?
Era cât pe ce (şi aură, şi auroră, şi înger păzitor) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
DIVINA TRAGEDIA: MARIA (VI) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” CEVA (către Toni Dumbravă – Respect!) IN MEMORIAM: PATRU „PORUNCI” ŞI-O ÎNTREBARE - remember Simon Ajarescu (II) DIVINA TRAGEDIA: MARIA (V) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” BĂTAIE cordială/cardiacă în Do Major [cam TOT]
Mai multe din această categorie:
