Se cunosc efectele devastatoare ale fenomenului denumit ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ, cu dramaticele sale consecințe: SECETA și INUNDAȚIILE.
În ultimul timp, iarna și primăvara s-au scurtat, iar vara începe foarte devreme, ținând aproape o jumătate de an, cu temperaturi caniculare și fenomene meteo extreme tot mai frecvente și mai extinse, în care obișnuitele precipitații se produc sub formă de căderi masive de ploi și/sau grindină, însoțite de vijelii și furtuni.
Astfel de ploi diluviene revărsate pe pământ nu mai pătrund lent în sol, pentru menținerea stratului de apă freatică la nivel optim, ci spală solul de humus, vital pentru creșterea plantelor, făcându-l impracticabil pentru agricultură. De aici rezultă şi consecința cea mai gravă a încălzirii globale, care este DEȘERTIFICAREA terenurilor agricole, în zone din sudul Olteniei, Bărăgan, sudul Moldovei și Dobrogea.
În anii `60-`70 ai secolului trecut s-a creat sistemul național de irigații, pentru aproape 3 milioane de hectare. Irigarea se făcea preponderent prin pomparea apei din Dunăre și din câteva râuri importante, cu un mare consum de energie. În anii secetoși, când debitul Dunării și al râurilor scădea drastic, sistemul de irigații nu mai funcționa la capacitate maximă sau chiar nu funcţiona deloc.
Criza apei și cea energetică (cu scumpirile aberante) se vor acutiza probabil cu trecerea anilor până la un colaps inevitabil în agricultură, cu efecte ireversibile. De aceea cred că este necesară o resetare agro-strategică.
Pentru minimalizarea efectelor încălzirii globale se impune realizarea unor rezerve uriașe de apă, care ar asigura menținerea echilibrului dintre resursele de apă reduse la minimum și consumul de apă crescut la maximum, în această perioadă critică, 1 iunie - 15 august. În acest fel, rezervele de apă create în celelalte perioade, când resursele sunt mai mari decât consumul, pot asigura alimentarea cu apă a culturilor agricole constant și continuu.
Cum am putea iriga suprafeţe mari de teren, cu costuri mai mici
În gestiunea apelor din România apare problema menținerii unei balanțe între resursa de apă și consum mereu constantă și echilibrată, în condițiile variației resurselor provocate de schimbările climatice.
Într-un raport din 2017 (http://www.consiliulconcurentei.ro/wp-content/uploads/2020/01/raport_apa_neconf_1882017pt_site.pdf) se precizează că România dispune de o rezervă de apă dulce de 42,4 miliarde m.c., ceea ce o poziţionează pe locul 88 în lume, iar procentajul folosit pentru irigații este de doar 17% din totalul de apă prelevată (extrasă) din rezerva de apă dulce. Mai trebuie precizat că cel mai mare consumator de apă în România este industria (61%), urmată de consumul casnic (22%). Aceste date arată că există resurse suficiente pentru dezvoltarea rețelei de irigații în România.
Specialiștii cunosc datele potențialului de apă pe fiecare zonă teritorială a României, precum și variațiile acestora în timp, în funcție de factorii climatici.
În sudul țării, irigarea pe câmpiile adiacente Dunării se face în prezent preponderent prin pompare (cu mare consum de energie). Întrucât ne confruntăm și cu o criză energetică, cu prețuri din ce în ce mai mari, irigațiile trebuie făcute cu un consum minim de energie. Depozitele de apă ar rezolva ambele probleme: criza de apă și cea energetică, deoarece, prin amplasarea lor la cote de înălțime mai mari decât cele de la punctele de udare, curgerea apei s-ar realiza numai sub acțiunea gravitației, deci FĂRĂ consum de energie sau cu un consum minim.
Configurația teritoriului României permite acest lucru, întrucât toate cele 28 de râuri principale ale țării, împreună cu afluenții lor izvorăsc din munți, curg radial spre marginile țării (câmpii și lunci), vărsându-se toate în fluviul Dunărea.
O soluţie şi în caz de căderi masive de ploi
În prezent, în România există 128 de baraje cu hidrocentrale electrice (dintre care 22 sunt folosite și pentru irigații) și 86 de lacuri de acumulare create de baraje (dintre care 47 sunt folosite și pentru irigații, pe lângă alte scopuri: uz uman, piscicultură sau agrement). Această situație ne dovedește posibilitatea extinderii amenajărilor pentru irigații la barajele existente, dar nu exclude construirea de noi baraje pe aceleași sau alte cursuri de apă, asigurând astfel consumuri de apă constante în condiții de secetă prelungită. Și pe fluviul Dunărea se pot construi două mari depozite, pe brațele Insulei Mari a Brăilei și Ialomiței, care ar asigura rețeaua primară de irigații în Dobrogea.
Am folosit termenul "depozit de apă" și nu bazin de apă întrucât, în gestiunea apelor, depozitul de apă este un element principal (cu funcție de aprovizionare permanentă din resurse și distribuție temporară de apă la consumatori), o acumulare de apă obținută prin construcția unui baraj cu pereți laterali, care trebuie să fie amplasat la o cotă de înălțime mai mare cu cel puțin 20 de metri decât cea a câmpiilor arondate irigațiilor, asigurând astfel o presiune suficientă a apei la punctul de udare. Un depozit de apă poate să mai servească și la atenuarea cursului de apă în caz de căderi masive de ploi, care ar provoca inundații.
Am putea lua drept exemplu de gestiune inteligentă a apei pe cel din Noua Zeelandă, care a dirijat parte din cursurile râurilor pe conducte mari, pe care au instalat turbine pentru producerea energiei electrice, conducte folosite în rețeaua de distribuție a apei și irigații.
Măsurile de gestionare trebuie să fie corelate și completate cu alte măsuri conexe: îndiguirea apelor, împădurirea și reîmpădurirea, terasarea pantelor, înființarea perdelelor de protecție, înăsprirea pedepselor penale pentru jefuitorii pădurilor și a instalațiilor de irigație etc.
Ar trebui să se înceapă urgent construcția primului mare depozit de apă pe cursul inferior al Siretului, după confluența sa cu râul Buzău, pentru alimentarea sistemelor de irigații din nordul Bărăganului, Câmpia Siretului Inferior și Podișul Covurluiului, întrucât în aceste zone există risc maxim de secetă şi au apărut deja primele semne de deșertificare.
