Că tot vine Paştele, cât cozonacul mi s-a făcut deunăzi inima, când două copiliţe, olimpice muncitoare şi hotărâte să răstoarne chiar şi munţii, mi-au mărturisit că vor să rămână în România şi, conştiente de valoarea lor, au decis că vor să schimbe în bine soarta ţării amărâte pe care le-o lasă moştenire părinţii lor. Cum am încercat să le zgândăr convingerile, atrăgându-le atenţia că s-ar putea să nu reuşească să facă mai nimic, din cauza clasei politice care ne conduce, mi-au declarat senine că şi-ar face partidul lor, numai să scape ţara de blestemul în care tinerii valoroşi sunt condamnaţi să plece în bejanie.
De fiecare dată când îi mai aud pe câţiva olimpici că vor să rămână, mă uit la ei ca la nişte icoane, mă încearcă o bucurie, aş numi-o cam egoistă, cum de fapt suntem egoişti toţi cei care aşteptăm destul de pasivi să ne vină, peste ani, salvarea de la ei. Îi blamăm pe cei care pleacă să-şi caute norocul aiurea. Şi nici nu ştim ce preţ greu plătesc şi ei şi cât şi-ar dori să rămână acasă, dar într-o ţară unde să nu trăiască cu spaima zilei de mâine în sân şi cu amarul că nu sunt trataţi la justa lor valoare. Şi-ar dori să rămână, dar nu într-o ţară unde minciuna, corupţia şi ilegalitatea se lăfăie la rang de putere de nerăsturnat, deocamdată.
Îi blamăm, dar să ne uităm ce Românie le lăsăm lor ca zestre. Una vlăguită de politicieni şi afacerişti fără niciun Dumnezeu. În care legile şi privilegiile sunt făcute în favoarea infractorilor, nu a omului cinstit, hotărât să facă ceva bun pentru comunitatea în care trăieşte. În care afaceriştilor cinstiţi, care joacă după reguli, li se dă în cap, cu sute de taxe pe care n-au cum să le mai achite, în timp ce bogătaşii puterii, cei care sponsorizează campanii şi care învârt roţile corupţiei la vârf, lasă în urmă potop, fără să fie traşi la răspundere, fără să li se clintească măcar un fir de păr. N-am reuşit să schimbăm această stare de fapt în mai bine de 20 de ani. Vom reuşi să facem ceva în cei zece ani, să zicem, cât le va lua acestor copii să termine şcolile? Vom reuşi să le dăm pe mână, nu o grădină înfloritoare, ci măcar un teren neotrăvit, pentru care să merite să se înhame la jug? Nu ştiu să-mi răspund la întrebările acestea şi de-aceea mi-e ruşine să mă uit în ochii lor şi să-i conving să rămână.
