După ce a redus, în deplinătatea puterilor sale şi invocând criza, ajutorul de căldură de la 615 de lei câştigaţi de un amărât la 425 de lei, încurcând administraţiile locale şi îngrozindu-i pe săracii de profesie, dar şi pe cei rezultaţi în urma superbelor guvernări de la finele anului trecut şi până acum, Guvernul Boc zice că a găsit soluţia să ducă lucrurile înapoi, dând astfel senzaţia omului că i-a dat, după ce îl anunţase că i-a luat.
Cum guvernul, interimar fiind, nu are dreptul să emită (vai, era să spun „să comită”) ordonanţe de urgenţă şi nici măcar proiecte de legi, Boc s-a umilit rugând ieri Parlamentului ca, „în regim de maximă urgenţă”, să modifice ceea ce tot guvernul a hotărât înainte.
Parlamentul nu poate refuza această provocare, la vreme electorală, iar Boc speră să iasă iar un pic la suprafaţa momentului, fiind găsitorul soluţiei fermecate: banii. Dacă aceasta nu vine cumva de la dl Croitoru, e posibil ca dl Boc să ştie cine va rezolva problema găsirii fondurilor: următorul guvern!
A-i salva de la frig şi de la mărirea îndatoririi pe cei mai săraci dintre români este oricum un început bun. Ce te faci însă că am ajuns o naţiune de datornici, urmând exemplul ţărişoarei noastre, veşnic înglodată în datorii.
Ce ne-om face cu bietele noastre credite, când salariile rămân tot pe loc-pe loc-pe loc, îngheţate, dacă nu vor scădea cumva, când spectrul concedierilor ca „soluţie” de guvernare bântuie la fereastră, când leul are laba ruptă şi se chirceşte în faţa euro…
Sporirea consumului? Iluzie! Cu toţii am prins frica zilei de mâine şi vom mânca de-acum doar jumătate de felie de salam, în loc de una, chiar dacă încă ne mai permitem.
Investiţii cu bani străini cu care să fie deschise noi locuri de muncă? Poate la Roşia Montana sau pentru niscai noi cazinouri, căci împrumutul de la FMI pentru investiţii se amână până ce vom avea dracului un guvern, fie el şi unul de desen animat!
Nici cofinanţarea proiectelor cu bani UE nu poate fi realizată fără banii ăştia. De altfel, bugetul pe anul viitor nu a fost încă adoptat, ca să permită o proiecţie pentru genialii din administraţia publică locală, astfel încât să convingă firmele prietene să lucreze pe daiboj, că vin ei, bănuţii!
Conform Legii finanţelor publice, proiectul Legii bugetului pentru anul următor trebuia depus în Parlament până la data de 15 octombrie, chestie care nu le reuşeşte de obicei guvernanţilor, fără însă ca întârzierile de până acum să fie înfricoşătoare.
Astfel, pe 10 octombrie 2007, Guvernul Tăriceanu a adoptat bugetul anului următor. Pe 28 octombrie 2008, Guvernul Tăriceanu 2 a adoptat bugetul pe anul următor. 5 februarie 2009: Guvernul Boc a adoptat bugetul pe 2009, alt buget, cu măsuri anticriză.
Suntem în 21 octombrie şi nu are cine să stabilească bugetul ţării, pentru a permite apoi consiliilor judeţene să-şi adopte bugetele proprii şi pe cele ale judeţelor, apoi consiliilor locale să voteze şi ele banii din teşcherea… Putem pleca în vacanţă fără retribuţie câteva luni, cel puţin!
Doar o boare de normalitate în atâta nedreptate şi gugumănie: guvernul nu mai dă ordonanţe de urgenţă. După ’90, când au început să curgă primele ordonanţe de urgenţă, sub motiv că democraţia merge prea lent în Parlament şi noi ne grăbim să intrăm ba în NATO, ba în UE, ba să împrumutăm de la FMI, ba să-i lăsăm pe parlamentari să-şi petreacă liniştiţi vacanţa, se dădeau câteva ordonanţe-acolo.
Însă cum venea o guvernare nouă, care atacase din opoziţie meteahna ălorlalţi de a conduce în scurt-circuit, prin ordonanţe, cum lua şi mai multe astfel de decizii! Şi nu toate erau „de urgenţă” pentru români în general, ci tot pentru ştabi şi ştăbuleţi…
„Între Dumnezeu şi neamul meu” este un jurământ de credinţă făcut de Petre Ţuţea ţării şi lui Dumnezeu. Cei care au jurat să se sacrifice pentru noi, în Guvern sau în Parlament, sunt însă acum prinşi între FMI şi… neamurile lor. Neamu’ mamii lor!
