Striviţi între criza economică, degringolada politică ridicată la rang de artă şi o criză morală evidentă a unui popor întreg, noi, românii, traversăm fără îndoială o perioadă grea. Preţurile ne sperie, zilnic, din ce în ce mai tare, slujbele sunt din ce în ce mai puţine, plătite la limita supravieţuirii, motivele noastre de bucurie, din ce în ce mai rare, mai palide.
În aceste condiţii, oamenii care-şi fac meseria cu pasiune sunt rari, parcă imposibil de găsit. Şi totuşi, câte un asemenea om, ivit de nicăieri, îmi întăreşte convingerea că vom rezista, vom trece şi peste asta.
Zilele trecute, revenind acasă din Bucureşti, am luat autobuzul din gară. Un 29 mai vechiuţ, dintre primele maşini ISUZU aduse în oraş, cu zece, poate şi mai mulţi ani în urmă. Banchete tari, din plastic, uşi care scârţâie când se închid, dar curat, îngrijit.
La volan, surpriză, o femeie. Tânără, micuţă şi subţirică, nici n-ai fi zis că are putere să întoarcă volanul mare, care brusc părea şi mai mare când şoferiţa îşi punea pe el mâinile-i micuţe, îngrijite.
Cu doar câţiva pasageri, a intrat cu maşina pe Dogăriei, pe unde, de vreun an, s-a deviat traseul. „Ca să deservim Spitalul CFR, sunt bolnavi, oameni cu probleme, n-aveau cu ce ajunge”, îmi explică femeia, cu un zâmbet.
Exact în staţia de la spital, cineva îşi parcase autoturismul pe locul rezervat autobuzelor. Deşi se afla în maşină, şoferul cu pricina n-a dat niciun semn că ar vrea să se dea la o parte.
Un pic mai încolo, un camion descărca marfă, dincoace de staţie era o intersecţie, greu de oprit. Femeia de la volan n-a spus nimic (eh, ce de înjurături am auzit eu de la colegii dumisale bărbaţi, în situaţii similare!), a oftat uşor, a oprit şi ea cum a putut, găsindu-i şi o scuză şoferului oprit în staţie: „Ei, mulţi nici nu ştiu că avem traseu pe aici...”.
Am întrebat-o dacă sunt mulţi pasageri, de regulă, acum maşina era aproape goală, doar cinci şase persoane cu totul. Mi-a răspuns, animată, că sunt: copiii care merg la şcolile din centru, gălăţenii care vin la Cantina de Ajutor Social şi personalul de acolo. „Le ştim pe doamne, locuiesc prin Dunărea şi s-au bucurat mult că au autobuz”, a zâmbit şoferiţa, trecând, în scârţâit de suspensii, peste o denivelare a drumului chiar din dreptul cantinei.
În Centru, a aşteptat ca o pasageră vârstnică să-şi ia bilet de la chioşcul din staţie. Cu ochii la drum, atentă la şoferii mereu mai grăbiţi, femeia l-a atenţionat pe un copil din spatele autobuzului, care se urcase cu picioarele pe bara de sprijin.
I-a spus frumos, tot cu un zâmbet, că bara e pentru mâini, nu pentru picioare, remarcând, îngrijorată: „Am şi eu unul acasă... E tot mai greu să vorbeşti cu ei româneşte. Nu mai înţeleg decât limbajul calculatorului. Prescurtează atât, tot vorbind pe messenger, că nu mai au vocabular! Ce conflict între generaţii, pur şi simplu nu mai poţi să te înţelegi cu ei, nu mai vorbim aceeaşi limbă!”.
Pe drum, am observat-o şi parcă nu mi-a venit să cred: frâne puse cu grijă, să nu cadă din picioare pasagerii, informaţii date cu bunăvoinţă, plecat din staţie după ce toată lumea se aşezase sau se ţinea bine de bară.
Merg cu autobuzul zilnic, dar de multă vreme n-am văzut un şofer care să muncească aşa. Adică aşa cum trebuie, cu dăruire, cu seriozitate, cu suflet.
Într-o lume în care parcă toate merg din ce în ce mai rău, în nişte timpuri atât de tulburi că nimeni nu mai ştie pe unde o să scoatem cămaşa, la Galaţi, o şoferiţă (care ar merita cu siguranţă un autobuz mai bun decât cel căruia se opintea din greu să-i schimbe vitezele) îşi face treaba.
Ei, şi ce, veţi spune, e plătită pentru asta! Cu siguranţă, dar nu e singura.
Şi am văzut atâţia români mult mai bine plătiţi care nu-şi fac deloc treaba, mai ales acolo, sus, printre mai marii ţării ăsteia, încât m-am gândit că unul care şi-o face merită mai mult spaţiu editorial.
