100 de ani de Românie, împliniți astăzi. S-a vorbit atât de mult, anul acesta, despre această zi, încât, practic, nu mai percepem pe de-a-ntregul semnificaţia cuvântului centenar. A devenit aşa, o chestie auzită prea des la televizor sau citită în ziare. Aproape n-a fost grădiniţă să nu aibă vreun proiect dedicat centenarului Unirii Mari, ca să nu mai vorbim de instituţii de învăţământ pentru vârste mai mari, universităţi, institute de cercetare etc. În sine, toată fervoarea aceasta patriotică nu e un lucru rău. Sau nu ar fi fost un lucru rău, dacă s-ar fi manifestat fără directive de la centru, fără punctaje care să iasă din asta, fără vreun alt motiv decât acela de a readuce în memoria colectivă sacrificiul făcut de mulţi, foarte mulţi dintre străbunicii noştri pentru ca noi, astăzi, să ne numim români, să fim liberi să ne determinăm propria soartă, să nu fim supuşii vreunei puteri străine.
Realitatea este că noi, generaţiile adulte de astăzi, avem oasele moi, şi la propriu, şi la figurat. Da, am trăit oroarea regimului comunist în anii lui de final, dar părinţii şi bunicii ne-au ferit de ororile de după Al Doilea Război Mondial. Nu ştim ce-a fost decât din poveşti, şi acelea prea rar spuse, întrucât pereţii aveau urechi, iar istoria, un mod implacabil de a se repeta. Bunica mea Ana strângea în fiecare lună alimente într-un cufăr, privind cu spaimă către est, de unde puteau veni ruşii. "Dacă vin, îi spunea mamei, măcar să nu murim de foame!" Mulţi dintre deportaţii de etnie romă, oameni de vârsta a treia, au refuzat despăgubirile acordate de stat, de frică să nu fie puşi pe vreo listă şi trimişi, din nou, în Siberia. Pentru noi, pot părea reacţii exagerate, poate chiar ridicole. Dar ce ştim noi? Cum ne putem imagina, din căldura caselor noastre, cum era să nu ai lemne de foc, să nu ai ce mânca, să bântuie febra tifoidă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, să fii permanent în pericol de a-ţi pierde independenţa, ţara, viaţa? E greu, greu spre imposibil. Prea ocupaţi să ne învrăjbim, să privim cu ură în curtea vecinului, să uităm până şi cele mai elementare lecţii de bună creştere pe care le-am primit de la bunicii şi părinţii noştri, nu ne aducem aminte decât rar că, fără jertfa înaintaşilor, n-am fi existat ca naţiune şi, foarte posibil, n-am fi existat deloc, în forma noastră actuală. Unirea din 1918 ar trebui cinstită zilnic, păzită cu fapte bune şi cu responsabilitate. România nu ar trebui să fie prada nimănui.
