La ora la care scriu, încă sărbătorim Ziua Internaţională a Libertăţii Presei. Noi o celebrăm prin muncă, în formaţie redusă, fiindcă unii dintre colegi sunt încă în concediu. Nu avem neapărat timp de festivism, nici de regrete că "nu mai e ca înainte", nici de privit înapoi cu nostalgie, la vremuri în care ritmul vieţii de jurnalist era mai domol, mai puţin dependent de tehnică şi mai mult de condei. Nu avem timp să ne gândim că era mai bine înainte de apariţia internetului, înainte ca pre-documentarea să se poată face din câteva click-uri de mouse, pe vremea când o fotografie de ziar avea nevoie de aparat, film, cameră obscură, aparat de mărit, revelator, hârtie fotografică, tăvi şi uscător.
Acum, informaţiile vin de-a valma peste noi, uneori poate nu reuşim să le cernem suficient, ni se reproşează că ne repezim să dăm o ştire, fără să fi verificat, încă o dată, punctuaţia, dar, pe de altă parte, dacă nu ieşim primii cu ştirea, nu mai contăm, într-o epocă dominată de viteză. Este din ce în ce mai greu să găseşti poziţia de echilibru între cantitate şi calitate, între rapiditate şi acurateţe, între scrisul-ca artă, şi telegrafica ştire utilitară. Cu toate acestea, eu simt că oamenii vor şi una, şi cealaltă, că există consumatori pentru mai multe categorii de presă, cu condiţia să fie făcută onest. E drept, cei mai puţin oneşti adună averi, dar timpul cerne cumva grâul de neghină, iar proba timpului o trec doar cei care au obstinaţia să reziste vremurilor, modelor şi presiunilor.
Astăzi, "Viaţa liberă" scoate pe piaţă ziarul cu numărul 9.000. Nouă mii de lupte câştigate. Nu ştim dacă e mult sau e puţin, dar ziarul este un reper al oraşului, trecând cu el prin cele aproape trei decenii de tranziţie, cu bune şi cu rele, dar cu speranţa într-un viitor mai bun, la construirea căruia încercăm să contribuim, după puteri. Să fii jurnalist nu înseamnă să fii iubit de toată lumea. De fapt, dacă eşti independent, consecvent şi te zbaţi să ajungi cât mai aproape de adevăr, este foarte probabil să te aprecieze din ce în ce mai puţini. Motorul care ne sprijină zbaterea cotidiană e binele pe care îl putem face sau pe care îi putem determina pe alţii să îl facă. Sună pretenţios, poate, dar acesta este adevărul. Ne place să scriem şi ne place să îi ajutăm pe oameni. Secretul celor 9.000 de numere este că noi şi cei de dinaintea noastră am făcut aceste două lucruri chiar şi în zilele când nu credeam că mai putem. Chiar şi atunci când eram huliţi, ameninţaţi, acuzaţi pe nedrept, daţi în judecată pentru că spusesem adevărul. Şi tot ceea ce vrem este să o facem în continuare.
