Marți, ședința de Consiliu Local nu a fost despre bani, ci despre metafore. Opoziția a venit cu discursul ei standard despre „cheltuieli haotice”, primarul a răspuns cu „terorism economic”, iar bugetul s-a evaporat printre replici. Dacă politica ar fi contabilitate, Galațiul ar fi deja pe profit. Dar cum e teatru, nota de plată o plătim tot noi.
Se afirmă des că bugetul Galațiului pentru 2025 este „dependent de București”, „de supraviețuire”, „fără autonomie financiară”. E o formulare dramatică, dar parțial ipocrită. Toate orașele din România, de la Cluj la Vaslui, trăiesc din același mecanism: cote din impozitul pe venit și sume defalcate din TVA. Nu pentru că primarii ar fi incapabili să colecteze impozite local, ci pentru că legea nu le permite acest lucru. ANAF colectează centralizat, Ministerul Finanțelor redistribuie după algoritm, iar primăriile pot doar să calculeze impactul, nu să negocieze formula. Așadar, să spui că „bugetul e dependent” e ca și cum ai acuza un tren că merge pe șine. Corect, dar inutil ca argument.
Întrebarea reală nu este dacă primim bani, ci dacă primim suficient raportat la cât contribuim. Galațiul virează anual sume importante către bugetul central. Dacă repartizările ne întorc doar parțial sumele plătite de contribuabili, atunci nu suntem beneficiari ai solidarității fiscale, ci sponsori ai sistemului.
Mai mult, trebuie amintit că, din punct de vedere istoric, această situație este relativ nouă. În perioada în care Galațiul era o platformă industrială majoră, cu combinat, șantier naval, port și industrie grea, taxele colectate de aici finanțau alte autorități publice mai puțin dezvoltate. Nu o spunem cu resentiment, ci cu luciditate: Galațiul a fost decenii întregi contributor net la bugetul național.
Astăzi, când structura economică s-a schimbat, retorica s-a inversat și orașul este etichetat ca asistat, nu doar cifrele pot fi nedrepte, ci și memoria colectivă.
O pondere importantă din buget se duce pe funcționare. Da, structura este greoaie. Dar arătați-mi un oraș mare din România unde lucrurile stau diferit, și nu mă refer la declarațiile pompoase de la adoptarea bugetelor la începutul anului, ci la execuția efectivă a acestora. Salariile sunt impuse prin lege. Poliția Locală nu poate fi restructurată după bunul plac. Transportul public trebuie subvenționat. Funcționarea școlilor și spitalelor trebuie asigurată. Asistența socială este finanțată parțial de la bugetul central, dar trecută integral în bugetul local. Astfel, primăria plătește factura pentru decizii care nu-i aparțin.
Fondurile europene sunt tratate ca salvare financiară. În realitate, sunt un contract cu obligații. Fiecare milion atras presupune nu doar 5, 10 sau chiar 15% cofinanțare din bugetul local, ci adesea și cheltuieli neeligibile: lucrări colaterale, devieri de utilități, studii și teste suplimentare, adaptări la realitatea din teren. Acele cheltuieli nu sunt rambursate de nimeni. Dacă ai bani, poți să atragi alții. Dacă nu ai, nici noi n-am luat, nici ei n-au dat.
În acest context tensionat, unii au preferat hiperbola în locul explicației. Dacă o rectificare bugetară devine „terorism economic”, atunci Ministerul de Finanțe ar fi un fel de ISIS fiscal, iar autoritățile locale, victime ale unui jihad contabil. Efectiv, metafora sună tare în presă, dar slab în Excel.
Am zâmbit, acum să revenim la cifre. Problema reală nu este retorica, ci lipsa de transparență. Cât plătesc marile companii din Galați la bugetul de stat? Cât revine efectiv orașului? Care este soldul net între contribuție și redistribuire? Dacă aceste date rămân un „secret bine păzit”, atunci nu trebuie acuzați ”teroriști financiari”, ci trebuie construit un drept la informație fiscală clar.
Bugetul Galațiului nu este nici erou, nici victimă. Este un animal de povară înhămat la o căruță construită prost. Sistemul fiscal național ține hățurile, administrația locală dă cu biciul, iar cetățeanul din tribună dezbate viteza și direcția de deplasare. Nimeni nu pune întrebarea simplă: nu cumva ar trebui schimbată căruța?
Concluzia este clară. Galațiul nu are nevoie de martiri fiscali, nici de opozanți care repetă clișee. Nu plătim taxe pentru metafore, ci pentru proiecte. Galațiul nu cere milă. Cere echilibru. Iar bugetul nu este doar un tabel, ci o oglindă a priorităților noastre colective.
