Şpaga la medic este în România un fenomen cu rădăcini atât de puternice încât am ajuns să ne mirăm atunci când aflăm despre un doctor care refuză să primească mită. Nici creşterea substanţială a salariilor din Sănătate şi nici cazurile răsunătoare de medici cercetaţi pentru că au pretins sau acceptat bani nu par a fi de ajuns pentru a descuraja practica plicului din spitale. Din contră, aşa cum afirmă reprezentanţii pacienţilor, nivelul şpăgilor chiar a crescut odată cu mărirea veniturilor din domeniu. Aşa cum declara un fost ministru al Sănătăţii, sunt în ţara noastră medici care nu şi-au mai verificat de ani buni cardurile de salarii.
Vorbim aici de un adevărat cerc vicios. Pe de o parte sunt medici care cer, direct sau nu, şpagă, iar pe de altă parte mulţi pacienţi dau bani, pentru că "aşa ştiu că se face". Ambele categorii, deşi nu în egală măsură, contribuie la perpetuarea acestui obicei nefericit.
Odată internat în spital, una dintre principalele griji ale pacientului român este să afle răspunsul la întrebarea "cât ia medicul la care sunt internat". Începe o adevărată chestionare a vecinilor de salon, la capătul căreia bolnavul află, dacă are noroc, care este "preţul corect" cu care poate fi cumpărat medicul. Mai greu este în momentul în care nimeni din jur nu vorbeşte deschis despre subiect. Atunci totul depinde de flerul persoanei în cauză, de a-şi da seama cum să nu dea nici prea puţin, nici prea mult. Dacă nu dă sau dă prea puţin, riscă să fie amânat sau dus cu vorba până ce înţelege cum stau lucrurile.
Nici atunci când medicul refuză banii sau atenţiile, pacientul şi rudele sale nu sunt mai liniştiţi. Aceştia din urmă au tendinţa de a interpreta refuzul doctorului ca pe un indiciu că starea bolnavului este prea gravă - deşi nu există niciun simptom în acest sens - pentru ca medicul să mai accepte să primească ceva. Astfel, fenomenul este unul care ţine de cultura noastră, ca societate, şi de modul în care ştim să ne apărăm drepturile şi să ne păstrăm demnitatea, ca oameni şi ca profesionişti.
