Cârja statului pe banii noştri

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

După împlinirea vârstei de doi, respectiv trei ani – în cazul copiilor cu handicap – alocaţia de stat scade de la 220 de lei pe lună la 42.

Parlamentarii noştri au aflat şi dumnealor (deşi treaba e veche, dar n-ar fi prima dată când aleşii află ultimii cum trăieşte talpa ţării!) şi acum plâng de mila părinţilor, întrebându-se cum se descurcă aceştia cu doar 10 euro pe lună pentru fiecare copil.

Drept pentru care s-au gândit întâi să le ia copiilor cu părinţi avuţi alocaţia, dar au renunţat, fiindcă nu era constituţional, iar apoi au ajuns la concluzia că pot aproba o alocaţie graduală, mai mică pentru cei cu posibilităţi, mai mare pentru ceilalţi.

Chestiunea este una delicată, fiindcă diferenţierea unui copil de altul este, în opinia mea, tot neconstituţională, oricum ai da-o. Şi, nu ştiu cum, mă face să-mi amintesc de propria copilărie, când statul român a considerat că, fiindcă părinţii mei lucrau pe salarii frumuşele şi eram copil unic, nu aveam nevoie de alocaţie.

Deci, nu mi-a dat. N-am murit, din cauza asta, slavă Domnului, în condiţiile de atunci, chiar nu mi-a lipsit nimic, deşi numai ai mei ştiu (ca de altfel toţi părinţii de vârsta lor) cam ce sacrificii au făcut pentru asta.

Dar faptul că am avut ce-mi trebuia nu a şters gustul amar al discriminării: eram un copil conştiincios, bun la carte, care promitea să fie util societăţii etc şi totuşi nu meritam alocaţie. 

Acum, se vede treaba că ne întoarcem de unde am plecat: dacă ai salariu mai mare (pentru care munceşti, nu glumă!), copilul tău va fi discriminat de stat, primind o alocaţie mai mică.

Şi, dacă mai faci şi greşeala să-l înveţi să economisească, dându-i bănuţii cu pricina să şi-i chivernisească singur, va şti că primeşte mai puţin decât alţi copii, care n-au niciun merit în plus.

Doar o familie mai modestă. Cam ce-l va învăţa chestia asta pe copil, nu e greu de ghicit.

Se tot trâmbiţează peste tot că protecţia socială din România este guvernată de principiul solidarităţii sociale: cu alte cuvinte, trebuie ajutaţi cei care au mai puţin.

Perfect de acord, ajută părinţii! Ajută-i să se recalifice şi să găsească o slujbă mai bună, ajută-i să depăşească perioade mai dificile, ia copilul defavorizat şi du-l într-un centru de zi să mănânce la prânz şi să-şi facă temele (asta se mai întâmplă, pe ici, pe colo, dar sporadic).

Dar nu-i da alocaţie mai mare doar fiindcă părinţii săi nu sunt capabili să-i ofere ceea ce are nevoie.

Unu: banii în plus ajung, de cele mai multe ori, să fie daţi pe băutură.

Doi: practic, încurajezi inechitatea, înveţi copilul sărman că va avea mereu o cârjă din partea statului şi îl transformi, la 18 ani, din primitor de alocaţie în primitor de venit minim garantat, iar pe celălalt, mai avut, îl înveţi că nu există dreptate pe lume.

Halal educaţie de viitori cetăţeni!

Nu mai e un secret pentru nimeni că doi ani de concediu maternal – cel mai lung asemenea concediu din Europa – şi alocaţia mărită din primii doi ani de viaţă sunt măsuri luate pentru încurajarea natalităţii în condiţii de spor natural negativ. Şi nu le contest.

Dar cineva ar trebui să le spună celor care au devenit părinţi numai ca să ia bani de la stat timp de doi ani că după aceea copilul rămâne responsabilitatea lor măcar încă 16.

Şi că nu este corect să se aştepte să-l crească tot cu sprijinul bugetului de stat, adică al nostru, al tuturor cotizanţilor. Inclusiv al părinţilor aşa-zis avuţi, cărora, iată, li se pregăteşte o nouă supriză neplăcută.

Şi pe care nu-i întreabă nimeni dacă lucrează în două locuri pentru a-i pune pâine pe masă copilului pe care, astfel, abia apucă să-l mai vadă. Cum o fi cu solidaritatea asta socială, eu una nu m-am lămurit.

Dar cu inechitatea, vedem cu toţii cam cum stau lucrurile.

Citit 944 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.