Chiar şi numai pentru că în faţa virusului ucigaş care ameninţă o întreagă planetă chinezii pot să ridice spitale uriaşe în câteva zile, în timp ce în România asistaţii social se plâng că nu avem şosele, spitale, şcoli şi "o viaţă ca afară", aşteptând jandarmul să-i scoată din noroaie şi nămeţi, am merita să devenim o umilă colonie a gigantului de la răsărit.
Recunosc că ceea ce m-a şocat mai tare decât izbucnirea epidemiei provocate de Coronavirus şi panica, justificată de altfel la nivel mondial în faţa necunoscutei molime, deocamdată cu antidot nedescoperit, a fost viteza cu care s-au mobilizat chinezii. Ca să construiască spitale unde să-şi izoleze bolnavii şi să încerce să îi trateze, pentru a limita răspândirea viruslui şi a nu pemite molimei să secere şi mai multe vieţi. O chestiune de siguranţă naţională, dar mai ales de conştiiciozitate, adânc înrădăcinată în ADN-ul poporului care însumează peste un miliard de suflete. Să aduci în stare de funcţionare, utilat până la ultimul detaliu pentru risc imunologic, în doar 48 de ore, un spital de dimensiunile Judeţeanului de la noi, să ridici în nici două săptămâni, din pământ, un alt spital cu aceeaşi detinaţie şi aceleaşi dimensiuni şi să anunţi că ai alte câteva în proiect în viitorul foarte apropiat, asta da ispravă. E drept, vor spune unii, regulile democraţiei după care avem pretenţia că funcţionăm noi, românii, aduc cu sine şi avataruri: licitaţii, termene, achiziţii, birocraţie. Dar oricât de indulgenţi am fi, nu putem trece cu vederea factorul uman şi implicarea în ducerea la bun sfârşit a unui demers, dacă nu vital, măcar extrem de important pentru comunitate şi lume, în general. Pai ce-am fi face noi, românii, dacă un virus ucigaş şi necunoscut ar izbucni pe plaiurile mioritice? În loc să izolăm boala la noi, am răspândi-o, trimţând bolnavii în străinătate, aşa cum am făcut la Colectiv? Sau ne-am pune pe săpat cimitire? Că de pus umărul, mai greu. În ţara asistaţilor social, unde munca e o ruşine, iar fudulia e atât de mare încât cei mai amărâţi îşi permit să strâmbe din nas la un loc de muncă pentru care asiaticii vin de la capătul Pământului, mobilizarea ar fi un vis la fel de frumos ca o ploaie cu diamante. Suntem conştienţi că ne trebuie de toate, dar când vine vorba de ţinut coada sus, suntem primii. Bunăoară, doi srilankezi sunt în aceste zile subiecte de oprobriu public, în Harghita, pentru că vor să muncească, iar un patron le-a dat această şansă. Iar comunitatea, pentru care ei trebuie să facă pâine, nu-i vrea! Păi nu merităm să ne ocupe chinezii? Sau să ne cumpere?
