Sunt omul lui Necula. Nu trăiesc din asta, nu mi-ar fi de ajuns. Completez cu ce-mi dă Plătică, cu care îmi împart umila obârşie. Chiar şi aşa, abia reuşesc să adun de-o chirie.
Viaţa de presar e grea. Multă alergătură cu adunatul şpăgilor. Şi astea, nişte mărunţişuri. Dănuţ Lungu, băiat deştept, a dat un buf şi s-a aranjat pe viaţă cu milioanele de euro de la Champions League.
Mie, în schimb, resturile scăpate printre degete de Tudor Neacşu din tainul primit de la Tiber nu-mi sunt de ajuns nici pentru o citronadă. Unde sunt vremurile când pe lângă astea primeam lunar plicuri de la Kochuparampil?
Ciumacenco nu-mi dă bani, dar - de ce să mint? - mă lasă să mă plimb cu bicicletele lui. Apropo de hobby-uri, sunt trompeta lui Gelu Stan. Scriu ce-mi dictează prin telefon. De altfel, pentru a-mi uşura munca, şeful de la Apă Canal mi-a dat două telefoane cu căşti - când se încinge unul, îl iau pe celălalt.
Câteodată mă întreb de ce-or fi aruncând toţi oamenii ăştia cu favoruri în mine, pentru că eu habar n-am să scriu o ştire. Noroc că unul sau altul dintre potentaţii zilei îmi trimite câte un dosar şi, aşa, mai bag şi eu o compunere la gazetă.
Ceea ce tocmai aţi citit este un pamflet al tuturor informaţiilor pe care le vehiculează, cu spume la gură, politicienii şi cei pe care vremelnic îi protejează. Oamenii importanţi. Este un manifest faţă de modul în care ei înţeleg să perceapă presa şi să reacţioneze la produsul presei.
Oamenii importanţi din România suferă de paranoia. Unui om important care face jocuri necinstite şi este descoperit în urma unui demers jurnalistic onest nici măcar nu-i trece prin cap să facă un gest reparator sau - Doamne fereşte! - să-şi dea demisia de onoare.
Nu! El încearcă imediat să afle cine „l-a ars”. Trebuie să fi fost cineva. Cineva care îi vânează postul, influenţa, accesul la privilegii. Nu poate fi altcineva decât oponentul său, fie el din tabăra adversă sau din propria tabără. El este, cu siguranţă, cel care a aflat tărăşenia şi care le-a pasat informaţia ziariştilor, aceşti saprofagi care trăiesc pe lângă casa prădătorului.
Asta îşi spune omul important şi, în capul lui, ziariştii care l-au dat în vileag devin automat oamenii oponentului. Quod erat demonstrandum. Îşi şterge apoi sudoarea de pe frunte şi se duce liniştit la gaşca lui de oameni importanţi ca să anunţe, cumva preţios, că staţi calmi, băieţi, ziariştii ăia sunt oamenii lui cutare, ăla m-a ars.
Avem şi noi, e drept, uscăturile noastre. Aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre. Ele se trag, probabil, dintr-un sistem mai prost alcătuit decât ne închipuim.
Însă, în timp ce noi sperăm că ne epurăm, voi continuaţi să-l căutaţi febril pe neînchipuitul care v-a ars, fără să puteţi accepta faptul că adevărul singur este cel care v-a plesnit peste ochi.
