Uneori eşti martor involuntar la o înfruntare între specialişti. Ei au săbii ninja, chiar şi pistoale, tu eşti cetăţean educat, dar neantrenat.
Ţi se tot spune că moral şi civic este să intervii, să desparţi, să protejezi. De pildă, „să dojeneşti”, să-i spui unui malac tatuat pe îndelete (evident, în puşcărie, căci acolo este destul timp pentru artă) că nu-i frumos să înjure o bătrână.
Sigur, dacă ai stofă de martir, dacă obişnuieşti, precum franciscanii odinioară, să-ţi tragi şi nişte bice straşnice dimineaţa, pe inima goală, ca să-ţi umileşti adică singur trupul nevolnic, sigur, aceasta ar fi o cale: tu să intervii moral în conflict, iar malacul să te toace, dacă are chef şi timp, cu pumnii lui antrenaţi…
Din când în când, situaţia aberantă din teren îţi dă chiar ea un pumn peste bot: am intervenit odată într-un scandal, când unul beat turtă cărăbănea pumni în capul unei femei. L-am luat cu „politica”, cu vorbe din carte, iar fraierul, la cât era de beat, chiar a crezut că nu e cazul s-o mai bată pe muierea aia. Dar mândra a făcut iute rost de un par şi a năvălit asupra mea, explicându-mi între timp că ea era a lu’ bărbată-său şi că de ce mă bag eu, un străin, în borşul lor?!
De curând, am fost martorul, martor laş, al unui conflict de autobuz. Autobuzul este un ring în care unii vorbesc la telefon intimităţi, secrete de serviciu şi spun porcării, alţii înjură tare şi îi iau peste picior pe cei mai slabi ca ei, energia îi face pe alţii să se agaţe de bare şi să facă acrobaţii, unii te pot înjura sau chiar cafti…
De data aceasta, în staţia din Ţiglina I, un nene de 2 metri şi destul de lat ocupa cam două treimi din spaţiul de coborâre, atârnat fiind, cât mai comod, de bara de sus. Un pretenar i se sprijinea în dreapta, întunecând astfel orice şansă de a coborî pe acea parte. În stânga, o făntuliţă prin care au coborât nişte copii, alţi călători căutând alte ieşiri…
Un bătrân (ce-i drept, unul mai în putere, nu cineva care inspira milă) a coborât însă exact prin fantă şi, probabil, l-a împins cu năduf pe omul-munte. A urmat o altercaţie între cel de sus şi cel coborât. Voinicul i-a reproşat bătrânului că i-ar fi umblat în buzunar.
Nimeni nu poate spune că a fost aşa sau nu a fost aşa, n-a fost buzunarul meu, dar poate că pur şi simplu bătrânul l-a împins în zona în care… a ajuns şi el. Asta nici judecătorii nu pot stabili, contează însă reacţia: cel mare l-a scuipat în faţă, de sus, pe cel de jos. În ochi! Cam aşa cum se întâmplă aproape zilnic în relaţia celui de jos cu autoritatea… Probabil că, dacă şi-ar fi permis să piardă autobuzul sau şoferul ar fi făcut o pauză mai mare, cei doi s-ar şi fi bătut.
Scuipătura aceasta mi-a părut însă o formulă incredibilă a demonstraţiei de furie, de dispreţ, pe de o parte, şi de împlinire a umilinţei cotidiene, pe de altă parte… Şi au fost martori, dar nu s-a băgat nimeni!
Dar ce spun, am fost martor şi nu m-am băgat: n-am avut viteză de reacţie, nu am avut o reacţie anti-scuipat la mine şi m-am simţit şi eu umilit. Şi doar nu eram singur: lângă mine, un prieten poet, care era convins că bătrânul nu a încercat să fure, din câte putuse vedea… Dar ce să facă un biet poet împotriva scuipatului?
Şi ce să fac eu, un ziarist amărât, care poate şi eu scuip uneori, la modul simbolic, fără să vreau, într-un articol pe care îl vreau bine intenţionat. Pentru că şi eu simt în buzunar mâna cuiva şi scuip pe hârtie…
