„Noii «leproşi» ai Chinei: Autorităţile sigilează apartamentul unei familii întoarse din Wuhan, cu oameni înăuntru”, citeam, pe 31 ianuarie, titlul înfiorător al articolului publicat de "Epoch Times România". Văzusem şi la televizor aceleaşi imagini terifiante ale uşilor sudate în timp ce oamenii zăvorâţi strigau după ajutor. Părea un scenariu de film apocaliptic, un roman distopic, bestseller, numai bun de citit într-o vacanţă sau într-un weekend relaxant. Păreau undeva, departe, de necrezut şi neacceptat într-o lume civilizată şi europeană ca a noastră.
Poliţişti lovind cu sălbăticie oameni costelivi şi sărmani, prinşi pe străzile din India. Nu-i întreabă nimeni de vreo declaraţie de proprie răspundere, de nevoia, necazul sau disperarea care i-a scos din locuinţele mizere şi înghesuite. Poate nu mai au bani nici pentr-un pumn de orez! Atât cât să-ncapă în căuşul palmei. Poate încearcă să ajungă la familiile lor, poate au nevoie de un medicament… Bătaie, mizerie şi sărăcie cumplită. Este realitatea care mă aşteaptă la jurnale de ştiri, ori în postările prietenilor de pe Facebook, altele decât cele tot mai îngrijorătoare despre situaţia din România, ori despre dezastrele din Italia, Spania, Franţa…
La noi încă-i bine, îmi spun privind realitatea coafată şi machiată strident de autorităţi. Mă întreba, aseară, o prietenă din Italia, unde sunt datele despre situaţia din Galaţi. Numărul îmbolnăvirilor, al vindecaţilor. I-am răspuns că sunt ascunse de guvernanţi, că nu ni se servesc decât date naţionale, iar pentru fiecare informaţie locală trebuie să ne luptăm cu sistemul. „E o idioţenie... Românii nu realizează gravitatea situaţiei. Aici, Protecţia Civilă, pe pagina oficială, în fiecare seară la ora 18, publică un tip de ''recensământ'': noii infectaţi, număr de analize, câte pozitive, câte negative, câţi sunt sub aparate la terapie intensivă, câţi vindecaţi şi câţi decedaţi! Aşa se poate compara cu ziua precedentă. De exemplu, la mine în oraş de trei zile nu este niciun nou caz. Am depăşit ''vârful'', cred”, mi-a spus gălăţeanca din Italia.
Mi-am dorit cu ardoare să fie aşa, pentru binele ei şi al celor apropiaţi. La cum se desfăşoară realitatea în România, mă întreb cu spaimă când şi mai ales cum vom atinge noi „vârful”. Şi, privind la cei care încă zburdă nonşalant pe stradă, îmi vine în minte spotul acela cu „Ţi-am pregătit un loc la noi în celulă”. Ar merita o variantă nouă: „Ţi-am pregătit un loc la reanimare”. Dar, din nefericire, este clar că nici aici nu vor fi locuri pentru toţi.
