Indiferent cât de greu este anul acesta - și este, clar - eu tot ştiu, în măduva oaselor, că vom izbândi. Asta fiindcă natura umană este să învingă, să supravieţuiască, să iasă din întuneric. Uneori, ne ia mai multă vreme să vedem lumina, alteori ne lăsăm amăgiţi de vreo strălucire lumească pasageră, dar, până la urmă, umanitatea noastră reuşeşte, cumva, să triumfe.
Zilele trecute, într-o staţie de autobuz, o doamnă în vârstă, cu mâinile muncite şi încheieturile îngroşate de vreme şi de vremuri, se chinuia să îşi lege drept mască o batistă, fiindcă elasticul măştii medicinale o trădase. Nu reuşea şi se necăjea vizibil, speriată că va veni şi autobuzul şi nu o să se poată urca. Mi-am dezinfectat încă o dată mâinile şi m-am oferit să o ajut, admirând batista frumoasă, cu broderie pe margine, transferată parcă din alt secol în acest al 21-lea, care, iată, ne chinuie considerabil. I-am spus femeii că mă bucur că se protejează, fiindcă situaţia e gravă, iar lumea, din păcate, nu prea înţelege. "Ştiu că e rău, mi-a spus, cu ochii albaştri senini, mă păzesc, păi ne păzeam noi aşa şi de tifos, în război, tot cu pânză la gură, pusă în două, că tifon nu toată lumea avea, mai rupeam din poale şi fierbeam pânza bine cu sodă, o limpezeam şi aşa era...". S-a urcat pe urmă în autobuz, mulţumindu-mi din ochi, nişte ochi care zâmbeau frumos dintre mărcile timpului.
Ieri, a venit la redacţie, să-mi mulţumească pentru ceva ce am scris, o altă doamnă care mi-a zâmbit frumos din priviri, deşi restul chipului îi era ascuns de mască. Cu ochii puţin în lacrimi, fiindcă pandemia o împiedică să fie lângă copii, plecaţi să îşi facă viaţa pe alte meleaguri, doamna mi-a spus că e firesc să le mulţumim celor care ne fac o mică-mare bucurie, mai ales în timpurile de astăzi, mai ales anul acesta. Aş fi vrut să o pot strânge în braţe, să o asigur că va fi bine şi restricţiile astea vor trece. M-a durut sufletul că un gest atât de simplu, pe care în mod obişnuit l-aş fi făcut fără să stau pe gânduri, este acum obiectul unei autocenzuri de sine, una pe care o fac nu pentru a mă proteja pe mine, ci tocmai pe ceilalţi, fie ei apropiaţi din familie, prieteni suferinzi sau mai vârstnici ori, iată, oameni care, deşi sunt altfel stăpâni pe ei şi perfect echilibraţi, au nevoie de o încurajare. E trist, dar, în acelaşi timp, atâta vreme cât încă mai ştim să dăm dovadă de empatie, nimic nu e pierdut. Emoţiile pot fi contagioase, iar asta e un lucru bun.
