Din păcate, el nu are nimic în comun cu micuțul personaj din ”Mizerabilii”, doar inocența prezumată a vârstei apropiindu-l de cel pe care Victor Hugo l-a făcut simbolul copiilor care își caută rostul supraviețuirii pe străzi. Este un băiat din Galați, care la 13 ani a devenit, fără voia lui, simbolul majorității celor care, din neștiință sau ignoranță, se revoltă împotriva a tot ce înseamnă regulă necesară.
Un copil de 13 ani, amestecat în mulțimea pestriță de tineri adunați, mulți dintre ei neștiind foarte bine de ce, cu un briceag în buzunar și probabil convins că luptă pentru o cauză nobilă. Că se revoltă cu prietenii lui pentru libertate și împotriva unor reguli asupritoare și nedrepte, fără să știe foarte bine ce înseamnă libertate și asuprire. Pentru că, în mintea lui crudă, este nedrept să stea în casă după o anumită oră, când ar putea să umble pe străzi sau cine știe ce alte preocupări să mai aibă. Și astfel, masa revoltaților anti-mască, anti-restricții, anti-orice a mai câștigat un adept, convins că pune și el umărul la răsturnarea nedreptăților. Când, singura lui grijă ar putea fi școala și bunicii care îl cresc, în lipsa părinților. Pentru că puștiul este orfan de mamă și părăsit de tată, iar cei care și-au asumat misiunea de a-l dirija prin viață sunt bunicii. Bunica, bolnavă de cancer, a venit să își ia nepotul de la protest, din mâinile jandarmilor, după ce a fost prins cu armă albă la el, faptă care, pentru un adult, ar fi atras automat consecințe penale. Dar puștiul nu are discernământ pentru că e prea mic și, legal, cei care răspund pentru el, sunt adulții. Bunica în lacrimi nu bănuia ce preocupări avea nepotul, destul de mare cât să conștientizeze totuși că numai necazuri nu îi trebuiau bătrânei. Necazuri făcute de el, nepotul pentru care se chinuie acum să trăiască.
Lipsa conștiinței și empatiei față de suferința și sacrificiul altora a fost mesajul protestelor anti-mască și de la Galați, și din toată țara. Să invoci că lupți pentru drepturi, om sănătos și în putere, poate elev, poate muncitor, poate fără loc de muncă și rost în viață, dar cu dor de libertate absolută, când alții trag să moară pe un pat de spital, este o concepție care depășește limitele oricărei aberații. Să te gândești că a distruge și a te lupta cu jandarmii constituie un act de bravură și eroism, e nebunie curată. Să fie clar. Tuturor ne este greu. Fiecare om forțat să stea în casă, care care și-a pierdut locul de muncă, ori s-a îmbolnăvit ori cineva drag i-a fost răpus de virus, trăiește cu angoasa reală a ceea ce înseamnă pandemie. O pandemie de care nu anarhia ne va elibera.
