Trăim în ţara lui „se poate şi aşa”. Românii s-au obişnuit, în marea lor majoritatea, cu jumătăţile sau sferturile de măsură, fiindcă, la urma urmei, de ce să schimbi ceva, dacă, oricum, timpul trece, leafa merge? Mulţi, rămaşi la stadiul salariului minim pe economie, se plâng că nu-şi pot schimba condiţia.
Dar n-am auzit pe niciunul dintre ei să spună: „De anul ăsta mă înscriu la seral, să-mi termin liceul, chiar şi la fără frecvenţă!” sau „Mă duc să fac un curs de recalificare, gratuit, de la AJOFM”, ce să mai vorbim de „M-am hotărât, îmi plătesc un curs de coafeză/manichiuristă/cosmeticiană, fiindcă e o meserie căutată”.
Alţii, funcţionari publici cu experienţă, se plâng că sunt săriţi la promovare, dar n-am auzit pe unul să spună: „Anul acesta îmi iau concediu şi, în loc să plec la Slănic, fac un curs de limbi străine sau unul de management al resurselor umane”.
Ingineri, economişti, contabili, medici chiar, nu se prea înghesuie nimeni să se perfecţioneze pe cont propriu. Au terminat facultatea, s-au angajat şi gata. Orice dorinţă de îmbunătăţire a performanţelor dispare după ce şi-au găsit locul de muncă, de care vor ţine cu ghearele şi cu dinţii, eventual băgându-le strâmbe colegilor, făcându-i pantofii şefului direct şi nepierzând niciun prilej să arate că sunt de neînlocuit.
Ba, mai mult, dau cu pietre în aceia, puţini, care îşi plătesc din banii lor cărţi, cursuri, masterate etc. Ei bine, poate că sistemul mai merge încă în instituţiile de stat, deşi, chiar şi acolo, disponibilizările din ultima perioadă au arătat clar că nici locul de bugetar nu mai e ce era.
Dar la patron, cum se zice, mai devreme sau mai târziu, lăsatul pe tânjală şi aruncatul pisicii în cârca altuia nu vor mai fi tolerate. Va veni o zi când până şi cel mai permisiv şef, oricât de dispus la înghiţit linguşeli ar fi el, îşi va da seama că vorbele strecurate în ureche nu-i aduc bani, că timpul în care angajatul său nu lucrează, ci bârfeşte, e timp pierdut şi că, de fapt, există la uşă alţi zece dispuşi să şi muncească, să se şi perfecţioneze din mers.
Cineva drag şi apropiat mi-a spus odată, într-un moment dificil, că nimeni nu este de neînlocuit. Cu siguranţă, e adevărat. Dar e la fel de drept că oamenii buni, pricepuţi la ceea ce fac, dispuşi la efort şi care se străduiesc mereu să fie mai buni decât erau cu o zi înainte sunt puţini. Şi mai greu de înlocuit.
Mi-aş dori ca, uitându-mă în jur, la gălăţenii mei, să văd cât mai mulţi oameni de neînlocuit. Cât mai mulţi care să nu dea bir cu fugiţii prin ţări străine la primul semn de dificultate – fiindcă, fie vorba între noi, nici în străini nu te ţine nimeni dacă nu munceşti – cât mai mulţi care să ştie ce le trebuie pentru a fi mai buni şi să încerce să obţină acel ceva.
Mi-aş dori politicieni şcoliţi şi siguri pe ei, nu indivizi care se vor port-drapel al unui partid şi iau bacalaureatul din a patra încercare. Mi-aş dori administratori ai oraşului pe care să-i preocupe în primul rând interesul colectiv al urbei şi abia apoi al lor sau al grupurilor de influenţă pe care le reprezintă.
Pentru că, şi în cazul lor, nimeni nu e neînlocuit. Iar momentul scadenţei se apropie. Veţi spune probabil că visez cu ochii deschişi. Tot ce se poate. Dar, pentru că speranţa moare ultima, nu pot să nu sper că, într-un viitor nu prea îndepărtat, România va deveni ţara lui ”aşa nu se mai poate”. Fiindcă altfel nu vom supravieţui.
