Cât este vara de lungă, somnul îmi este întrerupt, brutal, în fiecare dimineaţă. Dacă vinovat de trezirea mea matinală ar fi una şi aceeaşi entitate, atunci cu siguranţă aş vrea să cunosc inteligenţa dotată cu atâta imaginaţie.
Căci să nu credeţi că zgomotele matinale de afară care dau buzna pe fereastra deschisă au aceeaşi sursă, nu! Fiecare dimineaţă este o nouă oportunitate, ca să spun aşa, pentru cel-care-îmi-dă-trezirea. Într-o dimineaţă, de pildă, pot fi trezită din somn, de la cinci, de muncitorii mei vecini, care îşi ambalează maşina – stricată ca vai de lume, că doar bat drumurile judeţului cu ea! – după ce au încărcat-o cu cartofi, ceapă şi varză.
Legumele sunt încărcate din garajul oamenilor, folosit pe post de depozit, după care maşinuţa ostenită-gata se târăşte, în icnituri şi trosnete, până în cine ştie ce piaţă… Şi, evident, adio somn, după ce îţi ambalează unul maşina în faţa geamului deschis!
Dar asta se întâmplă numai sâmbătă dimineaţa, am remarcat, aşa că dacă ar fi doar acest lucru, m-aş putea obişnui, făcând o socoteală simplă: în timpul săptămânii mă trezesc devreme să plec la muncă, iar în weekend, o dimineaţă din două mi se dă trezirea!
Din păcate, nu este singura situaţie. Pe la 6.30, când e somnul mai dulce, vine cel care trăieşte din vânzarea PET-urilor. Îl ştiţi, este omul negru pe faţă, mâini şi haine, care aruncă bidoanele pe asfalt, după care le calcă cu osârdie în picioare, pentru a încăpea cât mai multe în imensul balot în care le transportă.
În timpul în care sfâşie tăcerea dimineţii cu gălăgia bidoanelor, calul de la căruţă - că trebuie şi omul să circule cu ceva, nu? – mai are şi el, aşa, ca un cal, problemele lui: se sperie şi o ia la goană, în strigătele omului, sau îl apucă nechezatul după cine ştie ce iapă din amintirile sale…
Ei, oricum, aţi înţeles ideea; sursele zgomotelor matinale care îmi întrerup somnul de frumuseţe sunt diverse: de la haitele de câini care se adună în faţa blocului, noaptea, şi latră la lună, de la maşina Ecosal care poate trânti containerele de metal, de la ora şase (dar şi la opt, programul lor este o întreagă poezie!), sau de la vecinul meu nesimţit care poate veni, la trei dimineaţa, acasă, cu chef de ascultat manele la maxim, de la micii întreprinzători din garajele de vizavi de bloc, unde fie dezmembrează maşini, fie polizează profile din aluminiu pentru tâmplăria de termopan pe care o vând apoi, toţi parcă s-au vorbit între ei să-mi strice mie somnul.
Iar eu, nemulţumită şi trezită mereu prea de dimineaţă, nu reuşesc să-mi calc pe inimă şi să iau atitudine. Păi nu reuşesc, pentru că ar fi o ipocrizie din partea mea să ies la geam, nemulţumită şi să îi strig omului să nu mai facă atâta zgomot, în timp ce scormoneşte în gunoaie pentru a mânca o pâine!
Sau să mă cert cu micii întreprinzători de la garaje, căci, până la urmă, oamenii muncesc, nu dau în cap! Este drept, poate că muncesc fără forme legale, la negru, dar ce-mi pasă mie de asta?, avem autorităţi care să se ocupe de aşa ceva.
De fapt, aici este problema; avem autorităţi pentru orice: şi pentru strânsul câinilor de pe stradă şi pentru colectarea selectivă a gunoiului şi pentru supravegherea programului celor de la salubritate.
Din păcate, nimeni din cei responsabili nu se şi ia suficient de mult în serios pentru a-şi face treaba aşa cum se cuvine. Şi este jenant – mai jenant decât aş striga eu la gunoier să nu mai facă gălăgie -, pentru că trăim într-un oraş, într-o ţară cu pretenţii europene.
Ne aflăm într-un municipiu în care se cheltuie, teoretic, milioane de euro pentru gestionarea selectivă a gunoiului, într-un stat în care, tot teoretic, munca la negru a fost eradicată, legile – armonizate cu cele din UE - ne protejează de orice, inclusiv de gălăgia pe care o face vecinul de bloc.
De toate avem, şi legi şi autorităţi care să le aplice, numai că după asta se pune punct şi nimeni nu face efectiv nimic. Uite, la astea mă gândesc eu dimineaţa şi am destul timp să mă gândesc, că mă trezesc devreme!
