Îi iubesc pe români. Şi mi-e dragă ţara mea, pe care am bătut-o în lung şi în lat, căreia îi ştiu frumuseţile, nu pe toate, dar pe majoritatea, şi a cărei unicitate este, în opinia mea, cel mai de preţ bun al nostru.
Spun asta din start, pentru a nu fi acuzată de antiromânism. Sunt profund ataşată şi de Galaţi, un loc ce merită o altă soartă decât cea pe care o are şi, cu siguranţă, alţi conducători.
Şi fiindcă toată ţara ne percepe ca pe o zonă eminamente industrială, prea puţin dezvoltată spiritual şi cultural, iar lucrul ăsta, cel puţin pe mine, mă doare îngrozitor, m-am gândit să spun ce am văzut în metropola Ruhr din landul german Renania de Nord- Westfalia.
Şi cum, acolo, industria moartă a devenit cultură. Vie. Cu oameni de naţionalităţi diferite – zona a primit valuri succesive de emigranţi, mai ales polonezi – reuniţi de renumitul spirit organizatoric german, au reuşit să înceapă cu succes transformarea unui întreg bazin industrial într-o oază culturală. Verde, accesibilă, impecabil organizată.
În Ruhr locuiesc 5,3 milioane de oameni, zona reprezentând a treia aglomerare urbană a Europei, după Paris şi Londra. Ce au făcut aceşti oameni în ultimii 20 de ani?
Au făcut muzee din fostele oţelării şi mine, au schimbat, printr-o muncă titanică, dublată de o voinţă extraordinară, un peisaj sumbru, într-o oază de verdeaţă.
Cum? N-a rămas şurub neexploatat; vechile zone industriale, preluate de municipalităţi pe 1 euro (ar fi costat mult mai mult să fie demolate şi zona ecologizată potrivit legii), au devenit parcuri.
Furnalele şi coşurile de fum s-au transformat în puncte de observaţie, locuri de unde vizitatorul curios poate vedea cu ochii lui că Ruhr nu mai înseamnă poluare. Cât vezi cu ochii, doar verdele copacilor, dintre care se înalţă, din loc în loc, vechile clădiri industriale.
În unele spaţii s-au amenajat muzee ale minelor, în altele, spaţii de expoziţie neconvenţionale – întrucât mărimea amplasamentelor industrale permite montarea unor expoziţii altfel inaccesibile - restaurante, locuri de joacă pentru copii sau spaţii destinate afacerilor care presupun creaţie.
Puşi în situaţia de a-şi nega trecutul sau de a-l folosi în beneficiul comunităţii, păstrându-l, totodată, în memoria colectivă, nemţii au ales, în majoritatea cazurilor, să nu demoleze. E drept, asta i-a şi costat mai puţin.
Dar principalul motiv din spatele acestei alegeri a fost asigurarea unui viitor zonei. Oamenii au văzut mai departe de vârful propriului nas, au lăsat deoparte orgoliile şi autosuficienţa şi au construit ceva nou deasupra industriei moarte.
Şi, cel puţin până acum, pariul pare câştigat: turiştii sunt din ce în ce mai mulţi, statutul de capitală culturală europeană de anul acesta fiind şi el de mare folos, apar noi locuri de muncă – e drept, mai puţine decât cele vechi, dar mai multe decât nimic.
Şi, cel mai important poate, zona nu moare, se reinventează. A fost nevoie de ceva investiţii, dar mai ales de voinţă şi viziune. Istoria care le-a adus acolo bunicii şi străbunicii îi va ajuta acum pe nepoţi să supravieţuiască.
Noi, la Galaţi, am trimis înapoi la ţară trei sferturi dintre oamenii pe care, în anii ’60, i-am adus să construiască aici combinatul siderurgic şi apoi să lucreze în el, ca să nu mai vorbim de toţi cei disponibilizaţi din celelalte ramuri ale industriei gălăţene.
Am vândut, demolat, pus la pământ tot. Nici măcar în splendidul Palat al navigaţiei n-am fost în stare să facem mai mult decât o sală de petrecere a timpului liber pentru pensionari.
Obiectivele culturale pe care le avem le ţinem ascunse, de parcă ne-ar fi ruşine cu ele: nu tu panouri indicatoare, nu tu semnalizare a monumentelor, nimic.
Şi dacă nemţii, cu proverbiala lor organizare şi ordine, au reuşit, cum se spune, să facă din rahat bici, noi reuşim doar să înotăm în el şi să ne menţinem (încă) la suprafaţă.
Cu greu.
