De câte ori "se ia curentul", cum s-a întâmplat şi ieri în cartierul Dunărea, deşi Electrica susţine că nu a fost nicio avarie, retrăiesc cele două ore zilnice de beznă din copilăria mea. Pentru cei din generaţia mea şi mai vârstnici, ba chiar şi pentru cei puţin mai tineri, amintirile astea sunt extrem de vii, ne taie până la os. Pentru cei mai tineri, este nevoie de câteva precizări. Pe perioada economisirii energiei electrice, cum era denumită de propaganda comunistă, timp de două ore în fiecare seară nu aveam curent electric decât din cel de joasă frecvenţă, cu care funcţionau telefoanele, pentru situaţii de urgenţă. În rest, indiferent ce nevoi ai fi avut, trebuia să suferi sau să te adaptezi. Îţi era copilul bolnav şi nu puteai măcar să îi faci un ceai sau o supă? Luai mătăluţă o lampă cu gaz şi rezolvai problema. Bine, şi la gaz trebuia să stai la coadă, dar asta este deja o altă poveste. Ţi se năştea copilul prematur şi nu existau generatoare care să alimenteze incubatoarele? Aduceai de acasă o baterie de maşină şi rezolvai situaţia (poveste absolut reală dintr-un oraş mai mic al României anilor '70). Nici nu mai vorbesc de micile neplăceri, cum ar fi faptul că zilnic, dacă nu săream peste somnul de prânz şi pentru timpul de joacă, pentru a ne face lecţiile, ajungeam să le facem la lumina lămpii sau a lumânărilor, aplecaţi mult peste caiete, fiindcă lumina era mai slabă, ceea ce ne-a provocat şi probleme posturale şi de vedere.
Opritul curentului era atât de mult intrat în rutina zilnică, încât toate evenimentele ţineau cont de asta. Dacă nu, trebuia să te adaptezi din mers. Îmi amintesc şi acum momentul în care ne-au făcut pionieri, pe cei mai buni din clasele a II-a, în sala de sport, la lumina lumânărilor de cununie aduse de acasă de părinţii noştri (ironic, evident, pentru ateismul promovat pe atunci), fără să avem măcar vreo fotografie spre aducere aminte, fiindcă fotograful avea doar blitz de conectat la priză, nu luase cu el şi gentuţa de pus baterii. Evident, de uitat nu am uitat momentul, la fel cum nu am uitat nici că pe restul colegilor din generaţie, mai slăbuţi la învăţătură, i-au dus pentru ocazia cu pricina la Mausoleul de la Mărăşeşti. Semn că meritele, de fapt, nu contau absolut deloc, ceea ce am învăţat la şapte ani şi jumătate. Tata şi mama mă iubeau mult, răsfăţul suprem era că aveam în casă baterii fără număr pentru orice se putea, pentru lanterna mare cu care citeam, pentru radio, ca să nu îmi fie urât singură, pe întuneric. Dar trauma anilor în beznă rămâne. Şi acum urăsc întunericul, penele de curent şi minciunile.
