Nu mă aşteptam să pice guvernul. Nici măcar să se restrângă puţin numărul de ministere. Remanierea mi se părea o chestiune de bun simţ, dar cum bunul simţ nu face casă bună cu guvernanţii, nici trecuţi, nici actuali, nu-mi mai fac speranţe.
Însă, după două întâlniri la nivel cât se poate de înalt, întâmplate la vreme de seară şi răcoare în intimitatea unui palat de pe malul lacului, mă aşteptam ca măcar un comunicat să emane de la preşedinţie.
Pe Traian Băsescu nu l-am mai văzut cum se cuvine din momentul în care a aruncat buzduganul tăierilor, ca să ştie tot poporul cine e tătuc în ţara asta. Măcar de faţadă şi ar fi fost potrivit un semn din sferele înalte ale Cotrocenilor, către poporul obidit.
Să nu-i fie dor de preşedinte, cum le e unor pensionari - gălăţeni - care exact în momentul în care scriu îl caută pe acasă. Numai că preşedintele nu e de găsit decât pentru oamenii unui singur partid.
Dacă nu eşti portocaliu, nu intri pe uşă. Necazul e că, atunci când nu rimezi cu acest partid, practic nici nu exişti. Eu, să fiu în locul opoziţiei, mi-aş pune ştreangul de gât. Nu se luptă, cine se mai luptă, cu puterea din parlament, ci şi cu preşedintele. Al tuturor românilor? Nu, doar al celor care sunt înscrişi în PDL.
Doar ei contează, ei dictează, ei sunt consultaţi, comandaţi, certaţi sau lăudaţi.
Restul lumii - să vorbească la televizor. Cât vor mai exista şi emisiunile astea, că se pregăteşte falimentarea presei în direct.
Puterea a renunţat la orice aparenţă de democraţie. Consultările cu societatea civilă nu mai există, Constituţia e trecută pe linie moartă, drept pentru care legile sunt ceea ce vor ei să legifereze, alte partide decât PDL nu există, banii statului intră şi ies pe nesimţite, fără număr şi justificare, nu se ştie unde, averile demnitarilor nu mai sunt publice şi aşa mai departe.
E o dictatură portocalie, iar victorioşii nu se mai împiedică decât de firave obstacole prin teren. Acolo unde aleşii au alte culori, totul se duce de râpă.
Uitaţi-vă la Galaţi. Nu spun că cei aflaţi astăzi în opoziţie sunt mai breji, dar acum, pentru că nici primăria, nici CJ nu sunt în curtea PDL, totul pare încremenit. De niciunde nu adie măcar vreo speranţă de redresare economică.
Toată lumea stă cu ochii pe 2012, când vin alegerile şi toţi se pregătesc doar să pună mâna pe caşcaval. E ca şi cum ai avea o casă şi până când nu ies chiriaşii din ea o laşi să se dărâme. Ca să poţi arăta cu degetul cine a stricat-o.
La fel se întâmplă cu întreaga ţară. Oamenii ăştia se joacă, de fapt, de-a ţara. De două decenii tot aşteptăm personajul profesionist şi responsabil care să realizeze că România nu-i ograda personală. Şi tot de atâta vreme suntem conduşi de tot felul de personaje modeste care ştiu doar cum să-şi umple sarsanaua.
Aproape că-i înţelegi pe PDL-işti. Le-a venit şi lor rândul la plăcinte taman când se scoate din cuptor ultima tavă. E normal să-şi rupă inclusiv unul altuia de la gură.
Iar exemplul vine de la Cotroceni. Băsescu a spus singur că nu mai are nimic de pierdut. Pentru el miza nu mai există. Doar dacă nu dă de pământ cu democraţia asta şi se unge preşedinte pe viaţă.
Scopul lui a fost să ocupe palatele aferente funcţiei. Ajuns a doua oară acolo, nu mai vede decât portocaliu în faţă. Şi asta doar la drum de seară, să nu-şi strice ziua cu toţi cârtitorii din partid.
