Declaraţiile politice, inclusiv cele ale unor lideri locali, devin halucinante. În dorinţa de a explica electoratului cum s-a ajuns în situaţia gravă în care suntem şi ce s-ar putea face, onor aleşii noştri scapă porumbei otrăviţi, demonstrând cu lux de amănunte că democraţia a luat-o demult la vale.
Săptămâna trecută, la Galaţi, s-a afirmat că PDL şi-a consolidat poziţia la Curtea Constituţională prin alegerea, cu cântec, a ultimilor doi judecători. Mai mult, s-a spus că succesul contestaţiei depuse împotriva tăierii pensiilor stă în mâna UDMR, al cărui reprezentant poate înclina votul de o parte sau de cealaltă.
Se acceptă aşadar, cu seninătate, că votul Curţii Constituţionale va fi unul politic. O palmă la adresa democraţiei, pe care nu o condamnă, de fapt, nimeni. E cât se poate de clar că nu mai există separaţia puterilor în stat, că înalţii magistraţi ai Curţii Constituţionale nu sunt garanţii respectării legii, ci arvuniţii unor orgolii şi interese politice. Cum stăm cu independenţa justiţiei?
Ce mai poate crede românul de rând când este trimis să îşi afle dreptatea la doamna cu ochii legaţi şi balanţă în mână? Că trebuie să-i şoptească la ureche cu ce partid simpatizează? Articolul 142 din Constituţia României spune: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”.
Care Constituţie a devenit un soi de carte de bucate, cântăreşte fiecare ingredientele cu ce-i vine la îndemână şi colaborează cu autorul… Se mai precizează: „Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit”.
Ei bine, numirea acestora, până acum vreo zece ani mult mai puţin discutabilă, a devenit un motiv de aprige dispute politice soldate chiar cu scene ruşinoase pentru instituţia parlamentară. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de preşedintele României. Şi fiecare trage cât poate spuza pe turta lui.
Cum în mâna ultimului, cel puţin, Constituţia României atârnă cât o broşură publicitară, şi camerele Parlamentului au eşuat acum în aranjamente şi mânării pentru a-şi asigura „înţelegerea” la cel mai înalt nivel. În prezent, despre deciziile Curţii Constituţionale se vorbeşte ca în Mioriţa: baciul ungurean şi cu cel vrâncean, mări se vorbiră, ei se sfătuiră, pe la apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovean…
Lupta pentru fiecare cauză ce ajunge la CC este redusă la care pe care. Cum să-i dai „ortomanului” în cap când îţi vine bine. Iar politicienii ajung să afirme chiar ei că balanţa justiţiei poate înclina în funcţie de partidul care şi-a impus cei mai mulţi oameni în scaunele dreptăţii supreme.
Oare îşi mai aminteşte cineva că tot în Constituţie este stipulat faptul că judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior?
Sau aceşti judecători mai sunt, ei înşişi, convinşi că ţine cineva seama de articolul din Constituţie care le asigură independenţa în exercitarea mandatului şi inamovibilitatea pe durata acestuia?
Seninătatea cu care politicienii sapă groapa democraţiei din toate poziţiile, inconştienţa cu care acceptă subordonarea justiţiei, doar pentru că şi ei au beneficiat pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, de înregimentarea ei, este terifiantă.
Justiţiabilul mărunt, a cărui dreptate atârnă acum de aceeaşi cracă politică cu cea a marilor profitori ai încălecării justiţiei, poate pune liniştit cruce dreptăţii sale. N-o s-o mai găsească prea curând în România.
