În ţara în care se taie pensiile, totul este posibil, aceasta este fraza pe care o auzim tot mai des pe stradă, în autobuz, la televizor… Oamenii au început să renunţe la speranţele deşarte gen „ei, hai că n-or fi atât de nebuni ca să…” şi s-au resemnat.
Pensionarii şi-au făcut calculele şi deja ştiu clar la ce renunţă şi la ce nu. Adică, renunţă, evident şi logic – doar pentru ei! - (?!) la medicamente şi mâncare şi nu renunţă la a plăti, corect, facturile la întreţinere. Bugetarii, pe de altă parte, au făcut şi ei calcule.
Mulţi ar pleca, dar nu au unde; ştiu că patronii sunt nemiloşi şi nimeni nu angajează în condiţii de criză, iar de plecat în străinătate e cam greu… mai ales că acolo statul pe scaun, opt ore regulamentare, nu prea se plăteşte bine…
Nu spun, or fi şi bugetari care muncesc. Rectific, chiar sunt şi bugetari care muncesc. Sunt oameni cu carte de muncă, oameni care au diplome şi masterate, dar care sunt plătiţi prost.
Şi care vor fi plătiţi şi mai prost. Şi care, culmea!, încă mai muncesc. Este drept, astfel de cazuri sunt puţine. Majoritatea este formată din bugetarii nemulţumiţi de tăierile de salarii anunţate şi care, deja au intrat într-un soi de grevă.
Ştiţi dumneavoastră, ceva gen „voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim”. Şi, ca atare, în instituţiile publice a început să se stea oficial. Adică se stă pur şi simplu şi se cultivă menta, ca să fim politicoşi în exprimare.
Funcţionarul cască, se uită pe fereastră, se scarpină în cap, mai vorbeşte cu colegul de birou despre ce vremuri rele vor mai veni şi uite-aşa mai trece o zi de muncă. Omul nici măcar nu mai are conştiinţa încărcată de a fi irosit o zi de muncă pe banii statului.
Atitudinea este una păguboasă, pentru că, până la urmă, cu toţii plătim pentru lipsa de activitate a celor din instituţiile publice. Problema este că, oricât de enervant şi frustrant ar fi – mai ales pentru cei care lucrează în privat – bugetarii care mimează că muncesc nu sunt la fel de condamnabili ca şefii lor, numiţi politic, şi care încasează salarii de zeci de milioane.
Până la urmă, funcţionarul care se află acum într-o pseudo grevă pe termen nelimitat – sau, mă rog, cât timp îşi va primi salariul tăiat – nu este de condamnat; măcar acesta reacţionează într-un fel.
Mult mai condamnabili sunt şefii politici (şi aici îi includ nu doar pe directorii instituţiilor deconcentrate, ci pe toţi miniştrii, secretarii de stat, directorii companiilor naţionale etc), cei cu salarii „nesimţite”, care din proprie iniţiativă ar fi trebuit să renunţe la lefuri, aşa, măcar pe şase luni.
Poate că pentru ei paguba nu ar fi fost foarte mare, dar pentru ceilalţi bugetari, cei care nu mai dorm noaptea de grija ratei bancare, ar fi fost cu adevărat un gest de solidaritate. Dar ce spun eu, astfel de lucruri se pot întâmpla, chiar de mâine.
Toţi politrucii momentului se vor trezi mâine dimineaţă şi vor renunţa, în mod oficial, la salarii, toţi băieţii deştepţi vor renunţa, măcar temporar, la afacerile cu banii statului, toţi parlamentarii puterii şi opoziţiei vor depune armele şi, împreună, la o masă comună de discuţii vor găsi adevăratele soluţii pentru ieşirea din criză, toţi pensionarii vor afla, cu uşurare, că pensiile nu le vor mai fi tăiate, bugetarii se vor reapuca de muncă, fericiţi că nu cu reducerea de 25 la sută va ieşi România din criză şi până şi Dan Diaconescu va face o emisiune în direct, despre cum au decurs audierile, fără să mai folosească bulina cu „Senzaţional”.
Vi se pare imposibil scenariul? Doar în ţara în care se taie pensiile, totul este posibil, până şi să visezi frumos…!
