Nu e nimic frumos și glorios într-un război, oricât de nobile ar fi țelurile care îi mână pe unii sau pe alții în lupta care decimează țări, suflete, familii. Vieți, destine de oameni și popoare se descompun cu viteza suflului unei bombe termobarice și nicio secundă nu seamănă cu alta. Teama ca tăvălugul apocalipsei să nu se prăvălească necontrolat trezește, paradoxal, umanitatea din noi, mult prea amorțită și distanțată social în celălalt război, aparent uitat, cu inamicul nevăzut, coronavirus.
Nu știu ucrainenii cât de bogați sunt. Acești oameni, ținte vii în calea unor planuri bolnave și care poate nu au decât o aparentă legătură cu țărișoara lor, au devenit în acest început de primăvară simbol a ceea ce înseamnă renașterea binelui din noi. O societate globală îndobitocită de virusul care a paralizat planeta, amorțită, blazată și distanțată, ruptă de ceea ce înseamnă apropiere și umanitate, s-a repoziționat brusc în fața nenorocirii pentru care umanitatea secolului XXI nu este pregătită. Este absurd ca în 2022 să asistăm la scene demne de civilizația secolului trecut. Să vedem femei cu prunci în brațe fugind din calea gloanțelor, să vedem orașe sfârtecate de bombe și un lider care luptă să adune oști pentru a-și păzi pământul. Lecția pe care o primește omenirea în aceste zile de la poporul ucrainean îl face pe urmașul cazacului, odinioară cel mai fidel slujitor al Țarului Petru cel Mare, să fie cel mai bogat. Vânată pentru resurse și potențial, Ucraina scoate la iveală, sub focurile de armă și sub amenințarea celui mai temut atac al celui de nu va fi niciodată Țar, cea mai de preț avere: unitate și îndârjire, de care omul modern părea nu doar să fi uitat, ci şi să fie incapabil de a da mari semne. Dincolo de teoriile conspiraționiste, se țese acum o nouă lume, naștere ce va fi marcată de un act ce nu poate fi catalogat altfel decât un război total. Din păcate, cu morți, cu vieți distruse, cu spaimă, cu incertitudini și cu lucruri care nu vor mai fi niciodată la fel. Copiii Ucrainei, cei care astăzi fug din calea bombelor, despărțiți de tați pe care nu știu dacă și când îi vor mai vedea, sau copiii Ucrainei care în furia exodului văd lumina zilei pe alte meleaguri, ca fii ai unor mame refugiate sunt, de fapt, moștenitorii unui imperiu. Un imperiu care nu s-a ridicat din ajutoarele economice venite de la confrații de Uniune, unde țara lor ar putea ajunge cu prețul vieților, sau cele militare, venite în convoi să le apere pământul și porțile Europei. Ci din ceva mult mai determinat și mai profund, ca rezistența cu care poporul ucrainean își apără dreptul de a avea o țară.
